Coşmarul lui Oliviu Crâznic

Momentul Walpole în literatura română

Oliviu Crâznic – … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, Editura Vremea, Colecţia „Roşu şi negru”, Bucureşti, 2010

Se ştie că-n multe privinţe noi, românii, suntem veşnic cu un pas sau doi în urma restului lumii. Majoritatea modelor/curentelor revoluţionare au ajuns la noi abia după ce lumea civilizată le consumase deja şi trecuse mai departe. Au fost însă cazuri (multe!) când nici măcar de această defazare nu ne-am putut bucura. A fost şi cazul romanţului gotic. Şi ce fericire că măcar acum pot folosi verbul la trecut!

Canoanele literare spun că romanul gotic (cel puţin cel englez, adică cel care contează) a apărut odată cu Castelul din Otranto, de Horace Walpole, în 1764, şi a dispărut ca manifestare literare autentică în 1820, când a fost publicat Melmoth, rătăcitorul, de Charles Robert Maturin. Acum aproape două sute de ani, deci. Atât am avut de aşteptat noi, românii, ca goticul literar să ajungă şi la noi.

Anul 2010, 12 iunie, târgul de carte Bookfest, standul editurii Vremea. Prezintă Silvia Colfescu, directorul editurii, alături de Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu. Ce prezintă? Primul roman gotic românesc, … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. Autor: tânărul Oliviu Crâznic, debutant. Toţi istoricii literari ar trebui să-şi noteze această dată.

Recunosc că am fost sceptic la început. Un roman gotic original publicat în 2010 A.D. e sortit să pară anacronic. Deoarece vorbim despre cel mai pur gotic, prezentând toate caracteristicile genului (atmosferă apăsătoare, decor sumbru, personaje în alb şi negru), amplasat în perioada medievală, cu conţi, baroni, inchiziţie, ciumă, castele, răzbunări, mistere, aventuri, întâmplări supranaturale, cruzime etc. etc. Tot tacâmul.

Ei bine, după primele pagini a trebuit să mă recunosc înfrânt. Scepticismul meu nu avea temei. Dar chiar deloc. … şi la sfârşit a rămas coşmarul este un adevărat roman gotic, oricât de bizar ar suna asta, este un text executat cu măiestrie, respectând la sânge (!) normele genului, este rezultatul unei intense munci de documentare (pe coperta a IV-a ni se spune, de altfel, că este bazat pe cronici medievale) şi-a unei foarte bune cunoaşteri a temei. Pe scurt, Oliviu Crâznic ştie despre ce vorbeşte. Şi asta se vede cu ochiul liber şi scuteşte definitiv cartea de acuzaţia iniţială de anacronism.

La Castelul Ultimelor Turnuri se strâng, la invitaţia marchizei Josephine de Lauras, o seamă de nobili, care mai de care mai ciudat. Un şef al poliţiei cu frumoasa lui fiică, un doctor, un prelat, un spadasin, un inchizitor… Motivul: căsătoria marchizei cu contele Max Schwartz. Totul povestit de Arthur de Seragens, un tânăr nobil decăzut, afectat încă de o aventură amoroasă sfârşită de curând. Inutil de spus că urmează izolarea tuturor acestora în incinta castelului, în urma apariţiei unui caz de ciumă (amintind puţin de Masca Morţii Roşii a lui Poe), care însă, în buna tradiţie a romanului despre care vorbim, se dovedeşte a fi cu totul altceva, semnul unui lucru mult mai rău, a Răului însuşi. Ancheta este condusă de Albert de Guy, inchizitorul, teoriile înfloresc ca florile de mucegai în bezna temniţei, suspecţii răsar de te miri unde, apar noi victime, tot mai multe, apare şi un vinovat, se pregăteşte o execuţie, o ardere pe rug, totul se dovedeşte inutil, întrucât Răul pândea de unde nici nu te aşteptai…

Poveste trepidantă, altfel spus, cu multe întorsături de situaţie, cu fiori, cu fantome, vârcolaci, incubi, cu tot ce trebuie şi acolo unde trebuie pentru a-mi spulbera mie scepticismul.

Şi ca şi când n-ar fi fost de-ajuns, autorul alege să ne ofere o Postfaţă extinsă pe vreo sută de pagini, un adevărat tratat de mistică şi supranatural, în care elementele romanului sunt disecate, prezentate în amănunt, cu influenţe şi surse de inspiraţie, cu argumente solide şi, cel mai important, cu har.

Căci, până la urmă, dincolo de reuşita scrierii unui roman gotic autentic la atâta vreme după dispariţia genului, Oliviu Crâznic reuşeşte să ne convingă că are literatura în sânge, că debutează deja matur, că acest prim roman este doar începutul şi că multe ne va mai fi dat să auzim despre el.

Reţineţi acest nume: Oliviu Crâznic.

[Text ce va apărea în revista Familia, nr. 7-8/2010]