Motorul duduia încet. În maşină era o căldură insuportabilă. Din când în când, Marius acţiona ştergătoarele de parbriz pentru a mai curăţa zăpada depusă.

Începuse să ningă de-abia ieri. Prima zi a noului an. Alaltăieri, când toată lumea s-ar fi bucurat de zăpadă, nu căzuse nici un fulg. Peste tot erau doar băltoacele rămase în urma ploii de după Crăciun. Moşul venise cu şalupa, nu cu sania, glumise Marius, sperând s-o mai îmbuneze puţin pe Iulia, care, din cine ştie ce pricină, nu fusese în apele ei de când plecaseră de acasă. Îşi petrecuseră Revelionul în cabană, lângă focul din încropeala de şemineu, bând şampanie şi ronţăind alune prăjite, ascultând vântul şuierând pe la streşini şi tăcerea dintre ei, uitându-se din vreme în vreme la schiurile şi la clăparii de lângă uşă şi dorindu-şi să se schimbe apa în zăpadă, să poată ieşi de acolo, să spargă monotonia cu nişte ţipete de durere atunci când aveau să cadă, să râdă apoi şi, poate, să se simtă iarăşi ca doi oameni fericiţi că sunt împreună.

Astfel, cel puţin, gândise Marius. Ce-i trecuse Iuliei prin minte, nu avea de unde şti. Iulia era o fiinţă volubilă, expansivă, prietenoasă; în cuplul lor, ea avea mereu iniţiativa când venea vorba de ieşit în oraş cu prietenii sau de mers la o petrecere. El, Marius, era mai comod. Lui îi plăcea tihna camerei şi a casei lor, îi plăcea confortul lucrurilor sigure şi îi plăcea că Iulia nu reprezenta defel un astfel de confort. Acesta era paradoxul lui. Şi, probabil ca paradoxul să rămână tot paradox, în ultimele zile de dinaintea plănuitei lor excursii de schi la munte (pe care ar fi trebuit să o petreacă împreună cu un alt cuplu, dar asta era altă poveste), poate pentru că volubilitatea şi expansivitatea ei riscau ele însele să devină confortabile pentru el, Iulia suferise o schimbare radicală de comportament.

Observase schimbarea cu vreo două zile înainte de data stabilită pentru plecare. Lucrau amândoi şi-şi luaseră din timp concediu, să aibă când face pregătirile. Îşi împărţiseră sarcinile. El plecase cu noaptea-n cap la piaţă, după cumpărături mai serioase (şi mai grele), ea plecase tot cu noaptea-n cap la supermarket după conserve şi alte mizilicuri de care nu-l lăsase nicicum pe el să se ocupe. Cu toate că, teoretic, el ar fi avut nevoie de mai mult timp, când se întorsese acasă pe la ora zece, n-o găsise pe Iulia. La amiază avea întâlnire cu acel cuplu de prieteni care urma să-i însoţească. Până atunci trebuia neapărat să se întoarcă. Ea se îngrijea de obicei de astfel de aranjamente.

O aşteptase o oră, o aşteptase două şi, când stătea să se împlinească şi cea de-a treia oră şi Iulia tot nu apăruse, ţipătul telefonului îl făcuse pe Marius să tresară.

Mersese cu fereală până la aparat, temându-se de veştile pe care le-ar putea primi dacă ar ridica receptorul. Păţise Iulia ceva? suferise vreun accident? Îl sunau de la spital?

La al optulea tril, ridicase receptorul. Îl dusese la ureche şi, fără să spună nimic, îl ţinuse acolo o vreme.

Era clar că-i vorbea cineva. Nu ştiuse însă şi ce-i spunea. Iar vocea nu o recunoscuse de la început.

– … Italia, încheiase vocea feminină de la celălalt capăt al firului.

– Andreea, tu eşti? spusese el atunci, fruntea descreţindu-i-se pe dată.

– Da, aerianule, da’ cine credeai? spusese aceasta şi tonul înalt pe care-l folosise îl făcuse pe Marius să îndepărteze puţin receptorul de ureche. Unde-i Iulia?

– La cumpărături, îi răspunsese el fără să se gândească, de parcă teama acumulată în cele trei ore scurse de când se întorsese el acasă şi observase absenţa Iuliei se volatilizaseră asemenea alcoolului în dogoarea soarelui.

– Îmi pare nespus de rău, să ştii.

– Că-i la cumpărături?! se arătase el nedumerit.

Abia atunci descoperise că teama e o pornire pur circumstanţială – imediat după aceea îi venise să-şi râdă de el.

– Nu, aerianule, asta am priceput şi nu-mi pare rău deloc, mi-ar părea doar dacă s-ar grăbi să cumpere şi pentru noi ceva, fiindcă ar irosi banii. Eu şi cu Andrei nu mai putem veni.

Ah, asta era! Începea să priceapă. Eh, cu atât mai bine. Oricum nu mai petrecuseră ei de multă vreme câteva zile de odihnă singuri. Ar fi o bună încercare a trăiniciei sentimentelor pe care şi le mai purtau, dacă şi le mai purtau.

Nu că s-ar fi îndoit de sentimentele pe care el le nutrea pentru ea…

– Şi mie îmi pare rău că nu mai puteţi veni, spusese el şi zâmbise, fericit că Andreea nu-l putea vedea în acela moment.

– Eh, asta e! Ni s-a ivit ocazia acum şi n-o putem refuza, înţelegi?

Marius înţelegea, sigur că înţelegea, înţelegea totul foarte bine, extraordinar de bine. Era ceva nesperat, era ceva ieşit din comun de nesperat. Nici în visele lui cele mai frumoase nu se gândise la asta. Viaţa chiar e ceea ce ţi se întâmplă în vreme ce-ţi faci alte planuri, nu glumă. Deştept om ăla care spusese asta.

Nu apucase bine să pună receptorul înapoi în furcă – după ce-i urase Andreei şi, prin intermediul ei, şi lui Andrei distracţie plăcută şi primise la rândul lui urări de zile frumoase şi cu multă zăpadă –, când se deschisese uşa şi intrase Iulia.

Marius nu observase paloarea feţei sale, nu observase, atunci când o luase de mâini, că-i era pielea rece chiar dacă tocmai îşi dăduse jos mănuşile, iar afară nici nu era atât de frig. Era prea entuziasmat de perspectiva unor sărbători de iarnă petrecute la o cabană izolată-n munţii Maramureşului doar în compania iubitei sale, în compania logodnicei sale, în compania, spera el, viitoarei sale soţii, Iulia.

Nu o lăsase să-i spună nimic. I-o luase înainte (asta admiţând că ea ar fi vrut să-i spună ceva) şi doar când se pornise cu avânt să-i dea vestea cea bună – ei bine, s-a străduit să nu pară prea entuziasmat; ştia ce importanţă au prietenii în viaţa Iuliei – şi-a dat seama că nu ştia motivul exact pentru care Andreea şi Andrei, cuplul pereche, nu-i puteau însoţi. Era ceva legat de Italia, dar, mai mult de atât, nu-şi amintea nimic.

Conducând acum Matiz-ul înapoi spre casă, după acele zile mult aşteptate petrecute la cabană doar cu Iulia, după ce se străduise clipă de clipă şi după ce nu precupeţise nici un efort să-şi dea seama ce o întristase pe Iulia atât de tare, acum, acţionând pentru a mia oară ştergătoarele de parbriz şi curăţându-şi astfel un culoar prin zăpada din ce în ce mai groasă depusă pe sticla parbrizului, Marius crezu că găsise rezolvarea dilemei.

_* ^* _*

Se întoarse spre Iulia, riscând astfel câteva clipe de neatenţie, şi-i spuse:

– Să te superi că n-au mai venit cu noi, e una. Asta o înţeleg, Iulia, sau cred că o înţeleg. Dar să-ţi fie ciudă că au plecat în Italia… că te-au lăsat de-o parte, că ne-au lăsat de-o parte în favoarea unei excursii oferită de alţi prieteni… asta mi se pare cam pueril.

Sigur, asta era, acum îşi amintea perfect. Acum că o spusese, era sigur că asta era. Probabil că Iulia îşi dăduse deja seama de potrivire şi nu spusese nimic, crezând că l-ar indispune şi pe el. Andreea şi Andrei plecaseră în Italia împreună cu un alt cuplu, împreună cu Marcel şi Maria, două persoane pe care nu doar el nu le suporta, ci nici Iulia. Aceştia se lăudaseră cu excursia lor în ţara lui Dante încă de pe la mijlocul lunii septembrie, le arătaseră tuturor pliante, fotografii, îi obligaseră pe toţi să asculte cântece tradiţionale italiene. Pe scurt, îi înnebuniseră pe toţi. Totuşi, nu spuseseră nimic de două locuri libere, nu suflaseră o vorbă măcar, însă precis acesta era cazul. Plănuiseră probabil demult, poate chiar de la mijlocul lui septembrie, să-i invite pe Andreea şi pe Andrei cu ei. La dracu’, poate că Andreea şi Andrei chiar ştiau că aveau să plece în Italia de sărbătorile de iarnă şi complotaseră împreună cu Marcel şi cu Maria să le tragă lor doi o ţeapă. Ei bine, renghiul le ieşise de minune. Marius nu mai avusese niciodată nişte sărbători atât de tensionate.

De ce oare nu se gândise la aceasta mai devreme? Poate că ar fi putut salva măcar câteva zile…

– Nu trebuie să fii supărată, continuă el, de data aceasta ţinându-şi ochii aţintiţi spre drum, prin hubloul făcut în zăpada de pe parbriz. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa cum le intuiesc eu, chiar nu merită nici un dram de atenţie. Aşa sunt unii oameni, n-ai ce-i face, iubito. Eu ţi-am spus încă de demult că aşa este. Tu ai continuat să insişti să ne încredem în… prieteni. Nu ţi-am spus eu că trebuie să ne păstrăm puţină rezervă faţă de ei? Nu ţi-am spus?

Făcu o scurtă pauză, pentru a vedea dacă nu cumva dorea Iulia să-i răspundă; deşi, din câte o cunoştea – şi el credea că o cunoaşte destul de bine, dat fiind faptul că erau împreună de mai bine de patru ani –, Iulia nu avea să recunoască un asemenea lucru pentru nimic în lume.

Şi nici nu-l recunoscu. Rămase la fel de tăcută ca şi până atunci. Se uita doar în poală, acolo unde mâinile i se adăpostiseră, mâinile care arătau la fel de palide şi care aveau, mai mult ca sigur, pielea la fel de rece ca în penultima zi a plecării lor.

Marius înghiţi nodul care-i stătea în gât încă de dimineaţă – ei, drăcie, poate-i urcase acolo încă dinainte de-a se culca! – şi conduse Matiz-ul mai departe pe şoseaua dintre Satu Mare şi Carei, spre Oradea.

_* ^* _*

Iulia, paradoxul vieţii lui Marius, spunea multe lucruri trăsnite. Aşa-i plăcea lui să le numească. Aşa cum se numea şi emisiunea aia de la televizor, unde părinţii îşi aduceau copiii ca să râdă lumea de ei cu îngăduinţă. Lucrurile însă pe care le spunea uneori Iulia erau într-adevăr trăsnite. Şi-l făceau doar pe el să râdă. De cele mai multe ori când spunea astfel de lucruri – absurdităţi, cel mai adesea – Iulia avea o candoare aparte, avea o inocenţă serafică, se uita la el cu nişte ochi jilavi de căprioară, ca şi când n-ar fi înţeles de ce-i zâmbea el în faţă. Ca un copil. Nu era vorba de credulitate, însă, nu, domnule, nici pomeneală. Iulia era o fată deşteaptă. Terminaseră împreună facultatea de litere, fusese în multe privinţe înaintea lui. Totuşi, câteodată, ca şi când copilul din ea s-ar fi hotărât să-şi facă simţită prezenţa, mai scotea câte un porumbel pe gură.

Făcea şi asta parte din misterul şi din farmecul ei, credea Marius. Era un neprevăzut pe care Marius îl aştepta de cele mai multe ori cum ar fi aşteptat un film bun de comedie în faţa televizorului, cu telecomanda în mână.

În primul rând, Iulia susţinea că nu e superstiţioasă. Dar urmărea cu religiozitate horoscopul de dimineaţă la toate televiziunile şi-l mai citea şi pe cel din ziare. Dacă i se prezicea cândva un lucru negativ, făcea în aşa fel încât să-l contracareze în vreun fel. Dacă i se prezicea un lucru bun, nu-l căuta neapărat cu lumânarea, dar, dacă totuşi i se întâmpla ceva îmbucurător, nu rata ocazia să amintească de spusele horoscopului. De asemenea, se temea de numărul treisprezece. Nu îmbrăca niciodată o haină cu treisprezece nasturi şi nici nu lua dintr-o farfurie în care mai rămăseseră treisprezece cornuleţe. Arunca sare peste umăr sau făcea trei paşi în spate când vedea o pisică neagră. Nu trecea niciodată pe sub scări şi mânca întotdeauna colţurile de la pâine, fiindcă spunea că astfel va naşte băieţi. Când ieşeau la iarbă verde, căuta întotdeauna câteva fire de trifoi cu patru foi să le preseze într-o carte – cel mai des, un Marques sau un Llosa răscitit, sau un Borges însemnat pe toate marginile.

Pe Marius îl distra nu atât îndârjirea cu care susţinea ea că nu este superstiţioasă, cât naturaleţea şi lipsa de fereală cu care se deda la toate aceste ritualuri, ca şi când toate făceau parte din funcţiile fiziologice ale corpului uman.

– Cred că am ceva de pedofil în mine, îi spusese Marius cândva, după ce ea tocmai dusese la îndeplinire un ritual scurt de prevenire a deochiului.

– Văleu, Doamne, ce-ţi veni de vorbeşti aşa? se răţoise ea, vorbind cu un accent moldovenesc, de la Creangă cetire.

– Îmi place la nebunie când faci pe copilul, îi explicase el şi o sărutase prelung pe… botic.

Desigur, existaseră şi unele dăţi când de-a dreptul îl speriase cu lucrurile ei trăsnite. Nu şi le amintea pe cele mai îndepărtate în timp, dar era sigur că fuseseră încă de la început astfel de cazuri, chiar dacă nu la fel de bizare ca în ultima vreme. La o petrecere pe care o organizaseră ei şi la care-i invitaseră, ce greşeală!, şi pe Marcel şi pe Maria, când aceştia le împuiaseră deja capul tuturora cu plănuita lor excursie în Italia, la Roma şi prin împrejurimi, Iulia îl trăsese de mânecă în bucătărie. Mâncaseră cu toţii şi urmau să servească acum câte un pahar cu vin.

– Ajută-mă să deschid sticla, îi spusese destul de tare ca să îi audă şi ceilalţi şi ca totul să decurgă firesc. Stai puţin de şase, îi spusese apoi în şoaptă, odată ajunşi în bucătărie.

Marius se executase docil, curios ce-i mai puiase oare mintea. Titlu mare: Paradoxul-Iulia-spune-(şi face!)-lucruri-trăznite în acţiune!

Ea alesese două pahare de pe tava unde se aflau destule pentru toţi invitaţii, le aşezase separat, departe de celelalte, se scotocise prin buzunare, după care aşezase ceva pe masă, alături de perechea izolată de pahare. Marius, de unde se afla, nu desluşise mare lucru. I se păruse a fi o încâlceală de fire de păr. Iulia luă câteva şi, fluturându-le deasupra paharelor, începu să bolborosească ceva de neînţeles.

– Ce tot spui acolo? o întrebase Marius intrigat. Faci vrăji.

– Şşşş, făcuse Iulia şi-şi continuase incantaţia.

După ce ieşiseră cu tava cu pahare din bucătărie şi când toată lumea fu servită, Marius o urmărise cu atenţie. Sigur că cele două pahare ajunseseră prin grija Iuliei în mâinile Mariei şi ale lui Marcel.

– Să vedem acum cine-o să mai aibă chef de vorbe, îi şoptise lui la ureche înainte, pe când el se muncea să scoată dopul din sticla de vin.

Aceasta era una din întâmplările trăsnite pe care şi le amintea şi când rămăsese puţin cam contrariat. Sigur că Marcel şi Maria continuaseră în acea seară să-i aburească pe invitaţii lor – şi pe ei, bine-nţeles – cu excursia în Italia, şi, deşi acest fapt ar fi trebuit să-i mai calmeze bătăile inimii, el fusese agitat pe tot cuprinsul serii. Nu-şi putuse scoate din minte privirea intensă pe care o avusese Iulia când proferase incantaţiile acelea presupus magice deasupra paharelor celor doi invitaţi nedoriţi. Şi-şi mai amintise şi tonul pe care-l folosise când îi şoptise: „Să vedem acum cine-o să mai aibă chef de vorbe!”, un ton ranchiunos, care aproape-l făcuse să scape sticla din mâini.

O altă întâmplare oarecum trăsnită, dacă nu chiar de-a dreptul înfricoşătoare, avusese loc cu o zi înaintea plecării lor la cabană.

De când întârziase la cumpărături cu o zi înainte şi-i spusese el că vor trebui să-şi facă singuri concediul, viaţa parcă-i părăsise corpul. Voinţa parcă îi secase şi nu mai scosese decât câteva vorba mono sau bisilabice. Dormise foarte agitat în acea noaptea şi, în ziua premergătoare excursiei, se trezise devreme. Se ridicase din pat şi începuse să se mişcotească prin casă, fără un scop anume.

Marius se trezise atunci şi el, se ridicase din pat şi, fără o vorbă, se aşezase în fotoliul din sufragerie. Acolo stătuse preţ de două ore bune, urmărind-o pe logodnica lui, cea cu care voia să se căsătorească anul viitor dacă-l va ajuta curajul să-i ceară mâna în noaptea dintre ani, urmărind-o cum intră şi iese din cameră, aidoma unui preot la o slujbă ortodoxă. Mai lipsea doar să se aplece el în genunchi şi să bată mătănii de fiecare dată când apărea ea în sufragerie.

Se comportase aşa toată ziua. Pe măsură ce treceau orele, mersul ei era din ce în ce mai apăsat, privirea era din ce în ce mai opacă şi respiraţia din ce în ce mai luctuoasă.

Fiindcă-i făcea rău nu numai ei, ci fiindcă-i făcea rău şi lui s-o vadă în acea stare, Marius încercase de mai multe ori s-o oprească şi să afle ce o deranja.

– Nimic, primea ca răspuns de fiecare dată. Nimic.

Şi o mai lăsa în pace pentru alte câteva ore, când o aborda din nou şi primea acelaşi răspuns.

Spre seară, Iulia se urcase în pat lângă el şi-i spusese:

– N-ai vrea să amânăm excursia asta? Sau s-o anulăm cu totul?

Făcuse ochii mari Marius. S-o amâne? s-o anuleze? Ce însemna asta?

– Am un sentiment prost în privinţa ei, îi mai spusese ea şi nimic altceva nu mai scosese de la ea până ce se văzuseră, cu exact o zi mai târziu, în patul călduros din cabana pe care o închiriase el din timp.

Nici o clipă nu se gândise Marius să dea crezare acelor ultime cuvinte. Erau o scorneală. Ca atunci când spui că eşti obosit şi că te doare capul când nu vrei să faci dragoste cu soţul sau soţia înainte de culcare. Cunoştea el adevăratul motiv al refuzului ei. Andreea şi cu Andrei erau de vină, ei erau de vină fiindcă acceptaseră, iar Marcel şi cu Maria erau de vină fiindcă le făcuseră oferta. Da, asta era. Numai că nu era chiar totul. Din nefericire, Marius mai intuia o nuanţă, toată tărăşenia avea şi o interpretare mai de profunzime. Nu-i plăcea să se gândească la asta, dar se vedea nevoit s-o facă. Uite unde-l aduseseră lucrurile trăsnite ale Iuliei!

_* ^* _*

– Nu pot crede, se trezi Marius că spune cu voce tare – aşa cum se mai trezise de câteva ori în ultimele zile – în vreme ce ştergătoarele mai dădeau la o parte un strat cernut de zăpadă.

Iulia nu reacţionă nicicum.

– Uite cum facem, îi spuse el, ca şi când s-ar fi aflat în toiul unei înfocate dezbateri. Oprim la o benzinărie, facem plinul şi, între timp, comandăm o cafea şi discutăm pe-ndelete despre ce te macină…

… ca şi când n-aţi fi avut până acum zece zile la dispoziţie în care să discutaţi ce o macină… Crezi că totul se va rezolva acum, la o cafea la o benzinărie?

Sigur, şansele erau infime, ştia asta şi Marius, dar era ultima încercare pe care voia s-o mai facă. Nu ştia dacă după aceea va arunca prosopul, dar îşi va pierde oricum orice speranţă de îmbunătăţire. Trist, dar adevărat. Cumplit de adevărat.

_* ^* _*

Doar că benzinăria întârzia să apară. Vântul viscolea zăpada cu repeziciune şi acoperea totul într-un alb uniform. Erau puţine maşini pe şosea. Cei mai mulţi excursionişti fie hotărâseră să mai rămână unde se aflau până ce viscolul avea să se potolească, fie nici nu-şi plănuiseră să plece mai devreme de cinci ale lunii. Exact pe asta mizase şi Marius. Nu-i plăcea îmbulzeala, dar acum îşi dorea să mai fi întâlnit măcar vreo două perechi de faruri în drum. Întinderea impecabilă de zăpadă topea totul într-un amalgam indigest, necuprins. Pentru o fracţiune de secundă, Marius se îndoi chiar că s-ar mai fi aflat cu maşina pe şosea. Apoi observă o bornă kilometrică şi se linişti.

Futu-i mama ei, gândi el, îmi ajunge stresul unui astfel de drum anevoios, la ce-mi mai trebuie şi stresul din maşină? Cine se credea prinţesa asta să nu-l menajeze nici măcar acum, când vedea în ce rahat de situaţie se aflau? Ar putea măcar să se prefacă, să mimeze un soi de volubilitate. Nu-i cerea să fie expansivă, acum nici nu şi-ar dori aşa ceva, dar măcar să-l ajute puţin cu moralul, te rog, chiar atât de mult cer?

Drept răspuns, Iulia se uită în continuare la mâinile ei acum întoarse cu palmele în sus, tot în poală.

Marius se uită la ea, se uită înapoi la şosea, căută disperat din priviri luminile unei iluzorii benzinării, nu văzu nimic, se uită din nou la ea. Simţea că nu mai suportă mult timp tensiunea asta. O adunase în el până la Crăciun, îşi spusese că până atunci în mod sigur îi va trece, iar când nu se schimbase nimic, îşi stabilise un alt termen de referinţă: ajunul Anului Nou.

Numai el ştia cât de greu se scursese timpul până atunci. Fiecare zi o repeta pe cea de dinainte. Degeaba încerca el să varieze puţin activităţile, să introducă nişte plimbări matinale prin pădure, să organizeze nişte prânzuri în faţa cabanei, pe o masă şi pe nişte scaune improvizate din buşteni, să pregătească o cină romantică, la lumina lumânării. Iulia nu refuzase nici o invitaţie, de asta nu se putuse plânge, dar în nici unul din locurile unde o dusese nu fusese cu adevărat acolo. Mintea îi rătăcise permanent cine ştie pe unde. Poate în Italia?

Când se împlinise sorocul, ajunul Anului Nou – şi nici urmă de zăpadă; asta i se păruse lui Marius cea mai cruntă comuniune om-natură, în care omul era Iulia –, Marius pregătise din nou masa, ajutat cât de cât şi de logodnica lui, adusese şampania, spălase paharele, aprinsese focul în şemineu (mai degrabă o sobă de teracotă cu o uşă ceva mai mare) şi-şi pregătise discursul de cerere în căsătorie.

Se întrebase de multe ori în ultima vreme dacă mai vrea cu adevărat să-i ceară mâna Iuliei. Şi, de fiecare dată, la scurtă vreme după ce-şi formula întrebarea în minte, se mustra pentru această pregetare. Era absurd să gândească aşa. La bine şi la greu, aşa spunea jurământul, printre altele. Ei bine, cum se va putea ţine de el după căsătorie, dacă nu putea nici înainte? Era un moment greu pentru Iulia acum, fără îndoială, un moment foarte greu, iar faptul că ea nu se simţea încă în stare să-i spună motivele, nu-l îndreptăţea pe el să sară la concluzii pripite. Un alt element important al căsniciei este încrederea, nu-i aşa? Ei bine, să fie cuminte şi să-i acorde încredere.

Odată această dilemă rezolvată şi odată discursul pregătit, mai aşteptase doar venirea miezului nopţii, acele două secunde dintre ani, cea din anul vechi şi cea din anul nou. Avea de gând să se strecoare undeva între ele şi atunci să-şi debiteze cât mai inteligibil discursul.

Le aşteptase şi, când acestea veniseră, nimic nu se întâmplase. Tăcerea dintre ei nu se frânse. Focul continuase să ardă în încropeala de şemineu, vântul continuase să şuiere pe la streşini. După o clipă de ezitare din partea lui Marius – acea fracţiune de eternitate dintre cele două secunde – continuară şi ei să bea şampanie şi să mănânce alune prăjite, continuară şi ei (el) să se uite la schiurile şi la clăparii de lângă uşă şi să-şi dorească să se schimbe apa în zăpadă, să poată ieşi de acolo, să spargă monotonia măcar cu nişte ţipete de durere atunci când aveau să cadă, să râdă apoi şi, poate, să se simtă iarăşi ca doi oameni fericiţi că sunt împreună, atât de fericiţi încât, când el se va lăsa în genunchi şi o va cere simplu în căsătorie, fără nici un fel de discurs pregătit în prealabil, ea să spună da şi să se îmbrăţişeze, să se rostogolească prin zăpadă ca doi copii, după care să se fugărească până-n cabană, unde să facă dragoste nebună în faţa şemineului, pe un pled aruncat în grabă, trupurile lor goale şi transpirate să strălucească în lumina flăcărilor, respiraţiile lor gâfâite să se împletească pe la streşini cu şuieratul vântului. Asta da comuniune om-natură!

Nimic din toate acestea nu se întâmplase, desigur, nu erau decât gânduri iluzorii, dorinţe irealizabile dată fiind starea actuală a lucrurilor.

În realitate, adormiseră cât se poate de banal în patul în care singuri se refugiase împinşi de oboseală şi nu de cine ştie ce pornire sexuală irezistibilă.

Când se trezise în dimineaţa primei zile din an, Marius (destul de ciudat, Iulia continuase să doarmă până târziu, spre amiază) se dusese ţintă la fereastră şi se uitase afară. Se frecase de două ori la ochi înainte să fie convins de ceea ce vedea.

Cât timp dormiseră ei, zăpada acoperise totul într-un alb uniform.

_* ^* _*

Acelaşi alb uniform care-l scotea acum din sărite, din cauza căruia nu vedea aproape nimic şi care făcea Matiz-ul să derapeze periculos.

Marius simţea din ce în ce mai puternic dorinţa de-a fuma o ţigară. Se lăsase de fumat cu câteva luni în urmă (cu două luni şi opt zile în urmă, dacă vrem să fim exacţi), dar era sigur că mai rămăseseră câteva fire într-un pachet de Lucky în bordul maşinii.

– Dacă deschizi bordul, dai peste un pachet vechi de Lucky. Îmi aprinzi, te rog? o ţigară, îi spuse Iuliei, aşteptându-se ca ea să reacţioneze în vreun fel la asta – ea insistase ca el să se lase de fumat.

Iulia nu spuse însă nimic. Nici măcar o ironie de genul: „Vechi, cât de vechi vrei să te cred că e pachetul?”, aşa cum ar fi făcut în zilele ei bune.

– Sau, lasă! aproape că strigă el.

Se întinse singur către compartimentul pentru mănuşi din bord. Acesta se afla lângă genunchii Iuliei şi trebui nu doar să-şi întindă foarte mult mâna dreaptă, ci să-şi ia şi ochii de la şosea – nu că ar fi avut prea multe de văzut acolo, totul era oricum doar A-L-B. Exact când roţile Matiz-ului prinseră să derapeze şi el sesiză la timp ca să schiţeze un gest de revenire pe poziţie, gestul îi fu întrerupt de o mână rece ca moartea şi de nişte cuvinte grotesc de răguşite:

– Ai grijă la drum!

Marius mai avu timp să observe două lucruri înainte ca maşina să derapeze dincolo de orice control şi să se răstoarne în ceea ce el crezu că e şanţul de pe marginea şoselei: că Iulia nu purta centura de siguranţă şi că, chiar de ar fi purtat-o, n-ar fi ajutat-o la nimic.

_* ^* _*

Marius ieşi primul din maşina răsturnată. Avu nevoie de câteva minute bune să-şi dea seama de ce se mişcau ştergătoarele de parbriz acum în sens invers şi de ce-i era atât de frig, dar îşi aminti imediat zgomotele de tablă îndoită şi de geamuri spate scoase atunci când Matiz-ul se rostogolise de pe şosea aidoma unui bulgăre nu tocmai rotund de zăpadă. Deschise portiera cu piciorul şi se târî afară pe coate. Din câte-şi dădea seama, nu avea nimic rupt şi nici nu sângera pe undeva. Spera ca acelaşi lucru să fie valabil şi pentru Iulia.

Dădu ocol epavei maşinii şi ajunse la uşa pasagerului. Se uită pe geam. Stând cu capul în jos, mai mult pe gâtul îndoit decât pe creştetul capului, se afla Iulia. Atunci îşi aduse aminte Marius că Iulia nu purtase centura de siguranţă când avusese loc accidentul. Dacă îşi rupsese gâtul? Uite, nu mişca deloc. Dacă murise din cauza lui? din cauza blestematului său de viciu!

Prinse cu amândouă mâinile de mânerul portierei, se lăsă pe fund şi-şi sprijini picioarele în tabla uşii. Se opinti şi trase cu forţă. Uşa se deschise mai uşor de cum se aşteptase el. Poate că nici n-ar fi trebuit să tragă atât de tare.

– Iulia, spuse el şi numele îi ieşi de pe buze împreună cu vălătuci de aburi albi ca zăpada.

Nu aşteptă vreun răspuns. O prinse de umeri şi, ferindu-i capul să nu-l lovească de canatul de sus al portierei, o târî în zăpadă.

Roţile maşinii încă se mai învârteau în gol. Motorul probabil că se oprise, fiindcă nu-l mai auzea.

Imaginea aceasta, ca prin minune, îi aduse în mine ceva, un gând, o idee, dar o dădu imediat uitării, când auzi:

– Acum cred că-mi trebuie şi mie o ţigară.

Nu mai era vocea aceea grotescă, răguşită, care spusese „Ai grijă la drum!” prea târziu ca el să mai poată face ceva. Acum era chiar vocea Iuliei, acea voce care uneori putea căpăta inflexiunile inocente din vocea unui copil.

– Că bine spui, fu el de acord.

Se întoarse la epava maşinii şi scotoci orbeşte după compartimentul pentru mănuşi. Când îl găsi şi-l deschise, îl surprinse atât de tare ploaia de obiecte – lame de gumă de mestecat, ambalaje de bomboane, agrafe de păr, un pahar de plastic de unică folosinţă şi pachetul vechi de Lucky –, încât dădu drumul unui ţipăt scurt.

Îşi recăpătă repede controlul, îmbărbătat de gândul că, pentru prima dată în cât timp?, aproape două săptămâni, Iulia spusese un lucru normal şi îl privise cu nişte ochi mai plini de viaţă.

– Aici e, l-am găsit, Iulia, am dat de blestemat!

– Foarte bine, adu-l aici. Ai şi brichetă?

– Nu, da’ face băiatu’ rost.

Se întoarse din drum şi dădu din nou ocol maşinii, până pe partea şoferului. Se târî înăuntru şi se uită cu atenţie la bord. Luminile încă erau aprinse – totuşi, farurile nu mai ardeau, după cum avusese ocazia să observe când trecuse pe lângă botul maşinii –, ceea ce însemna că era încă pus contactul. De altceva oricum nu avea nevoie. Apăsă bricheta de deasupra suportului pentru pahare. Aşteptă câteva secunde, timp în care i se păru că aude, şi cum se încălzeşte filamentul brichetei. Într-adevăr, păcănitul se intensifică şi, când ajunse la un ritm mai alert, bricheta sări. Luând-o cu el şi grăbindu-se spre locul unde o lăsase pe Iulia, observă că filamentul era roşu ca soarele la apus.

Când ajunse lângă Iulia însă, acesta mai pierduse din culoarea aceea intensă, păstra însă destulă căldură să le aprindă amândurora ţigările.

– Divin, spuse Marius, expirând primul fum, cel pe care, când fuma regulat, nu-l inhala niciodată – cică-ţi făcea rău; una din puţinele lui superstiţii.

– Da, divin, spuse şi Iulia.

Stătură acolo până ce-şi terminară ţigările. Le stinseră în zăpadă. Marius îşi mai aprinse una de la chiştocul celei vechi înainte s-o stingă.

– Poţi să-mi spui şi mie ce-a fost cu tine tot timpul ăsta? îndrăzni Marius s-o întrebe, când simţi că genul aceste de întrebare directă nu mai putea face nici un rău.

Iulia se uită nedumerită la el.

– Ce să fie cu mine?

– Eh, na, şi tu! Te faci că nu-ţi aminteşti?

– Nu, chiar, sincer, nu ştiu despre ce vorbeşti.

Zâmbi larg şi Marius nu se putu abţine să nu zâmbească şi el, închizând un ochi şi uitându-se cu celălalt cu subînţeles la Iulia. „Tu vrei să mă iei peste picior!”, spunea acea privire. „Fie, îţi joc în strună.”

– Ştii? spuse el cu voce tare şi, înainte să-şi dea seama ce vorbea, cuvintele îi ieşiră de pe buze şi ajunseră la urechile Iuliei: Vrei să fii soţia mea?

Se simţea brusc fericit. Ultimele zile fuseseră un calvar, un adevărat purgatoriu, îl storseseră de forţele vitale, îl aduseseră în pragul nebuniei. Iar această explozie nesperată de fericire era ca un orgasm îndelung amânat.

Izbucni în râs. Hohotea atât de puternic, încât, dacă Iulia n-ar fi aprobat şi din cap atunci când îi răspunse la întrebare, n-ar fi auzit nimic.

Se îmbrăţişară lângă epava răsturnată a Matiz-ului, fericiţi că se hotărâseră să-şi unească sufletele pe viaţă, neştiind că aceasta era o exprimare nepotrivită.

_* ^* _*

O oră mai târziu, de epava maşinii se apropie o Dacie neagră, cu lanţuri montate la roţi. Şoferul observă ceva răsturnat în şanţ, ceva roşu acoperit pe alocuri cu zăpadă. Opri maşina pe marginea drumului şi coborî.

– Unde te duci, tati? îl întrebă fetiţa de pe bancheta din spate.

– Se întoarce tata imediat, prinţeso, vreau doar să văd ceva, îi răspunse pe un ton cât mai calm, în pofida ritmului accelerat în care inima începuse să-i pompeze sânge în întreg organismul.

Se apropie de Matiz-ul răsturnat şi se aplecă la geamul şoferului. Nu văzu nimic. Zăpada troienise şi-l acoperise complet. Ca să vadă corpul neînsufleţit al lui Marius, „tati” trebui să dea cu mâna zăpada laolaltă, printr-o mişcare asemănătoare cu cea a ştergătoarelor de parbriz.

Bineînţeles că „tati” – pe care-l chema de fapt Anton Vasilescu, medic generalist la un spital din Oradea, întorcându-se acasă alături de fiica sa dintr-o scurtă vizită făcută părinţilor lui şi bunicilor „prinţesei” din Satu Mare – nu avea de unde şti nici că Marius era mort şi nici că numele lui era Marius. Ştia însă cum să deschidă o portieră înţepenită. Prinse cu amândouă mâinile de mâner, se lăsă pe fund în zăpadă şi îşi propti un picior pe canatul portierei din spate. Trase cu forţă.

Da, acum putea fi sigur. Tânărul de pe locul şoferului era mort. Nu cunoştea cauzele, nu era nimic evident (nici urmă de sângerare externă), dar era în mod sigur mort. Ochii sticloşi şi buzele dintre care nu ieşea nici cel mai subţire fuior de abur spuneau acest lucru destul de elocvent.

Deşi era conştient că în maşină nu mai era nimeni, Anton Vasilescu văzu pentru o clipă, pe scaunul din dreapta şoferului, silueta diafană a unei fete, a unei tinere în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani. Din câte-şi dădea seama, şi ea era moartă.

Se frecă nedumerit la ochi. Înainte să-şi coboare palmele şi să deschidă pleoapele, întoarse capul spre Dacia parcată ceva mai încolo. De la geam, „prinţesa” îi făcu bosumflată semn să vină. Îi răspunse din priviri: „imediat”. După care, sperând ca totul să fie în regulă, se întoarse iarăşi spre Matiz. Fata era tot acolo. O vedea chiar mai bine. Avea vârsta pe care o aproximase, mai mult ca sigur, şi era destul de frumuşică – ei bine, fusese destul de frumuşică.

Preţ de câteva secunde, crezu că fata – Iulia Vlad, o cheamă Iulia Vlad – era într-adevăr acolo, că, dacă se va duce pe partea cealaltă a maşinii şi va deschide uşa, îi va cădea în braţe, corpul ei neînsufleţit îi va cădea în braţe ca un sac de vată udă. Morţii iau în greutate, aşa auzise.

Se frecă însă iarăşi la ochi, inima bubuindu-i în urechi, şi când se uită din nou, scaunul de lângă şofer era gol.

– Ce înseamnă asta?

Când îşi dădu seama că vorbise cu voce tare, se uită la tânărul de la volan – Marius Ardelean, îl cheamă Marius Ardelean şi a vrut s-o ceară (a cerut-o!) în căsătorie pe Iulia, sigur – temându-se ca nu cumva să-i răspundă.

Cât ai clipi, o luă atunci la fugă înapoi spre Dacia sa rablagita, înapoi spre prinţesa sa.

Nu l-ar fi ajutat cu nimic dacă ar fi întors capul şi ar fi văzut cele trei mucuri de ţigări marca Lucky Strike îndesate în zăpadă. Nu l-ar fi ajutat, fiindcă n-ar fi înţeles nimic, fiindcă unele lucruri au nevoie de un ghid de întrebuinţare care să le ofere o noimă, un ghid fără de care toată lumea trece pe lângă ele ca pe lângă nişte inutilităţi.

_* ^* _*

Şi, cum nimeni nu avea să primească vreodată ghidul de întrebuinţare al celor trei chiştoace de ţigări Lucky Strike, presa trată cazul în ziua următoare ca pe orice alt caz de accident de circulaţie. Nimic senzaţional. Nici măcar imagini cu mult sânge. Nu se vinde. La pagina 13 cu el. Lângă horoscop. Acolo unde, chiar după Crăciun, apăruse alt articol: MOARTE SUSPECTĂ cu subtitlul se bănuieşte a fi un accident de maşină cu fugă de la faţa locului, care începea aşa: Ieri dimineaţă a fost descoperit pe o stradă lăturalnică din cartierul Velenţa cadavrul unei tinere, identificată la morgă ca fiind Iulia Vlad, în vârstă de 23 de ani. Tragicul eveniment a avut loc, potrivit medicilor legişti, cu două zile înaintea sfintei sărbători de Crăciun, pe când tânăra…

© Mircea Pricăjan

(Lumi Virtuale, nr. 3, septembrie-octombrie 2004)