La lansare o să mă duc! Şi nu doar pentru că autorul, Andrei Simuţ, mi-e bun prieten, ci pentru că romanul lui, Calvarium, mi-a plăcut peste măsură. Dacă încă n-aţi apucat să-l citiţi, vă sfătuiesc prieteneşte să umpleţi golul. Pentru detalii despre lansare, vedeţi afişul de mai jos:

La cenaclu n-o să merg. Mi-ar fi puţin peste mână. E-n Bucureşti. Dar vă îndemn pe voi, bucureştenii, să mergeţi.

E vorba, deci, de cenaclul ProspectArt, cel organizat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy. Ia vedeţi aici afişul, dar ţineţi seama că accentul cade acolo pe “joi” mai mult decât pe “26.10″, căci, nu-i aşa, joi e de fapt 29.10!

Pe fugă, pe mare fugă, mai trebuia adăugat în titlu. Unii ştiu de ce.

Echipa de la Editura Nemira a început să lucreze la remodelarea, restructurarea, recondiţionarea site-ului Stephen King. Vă invit să-l vizitaţi. Lucrurile se vor îmbunătăţi treptat. Planurile sunt frumoase şi, aşa cum le stă bine planurilor să fie, măreţe. Aveţi în stânga un mic banner. Daţi clic pe el de câte ori vă doriţi. Vor fi ştiri, vor fi recenzii (culese de prin reviste şi ziare, de la mic la mare, de pe net etc.), va fi — poate — şi un blog.

Millennium Press, editura lui Horia N. Ursu, cel cu drujba şi fesul din colţul hărţii, îl ştiţi voi, anunţă o nouă promoţie. Pachetul Aventura. Găsiţi linkul tot în stânga. De menţionat că pachetul conţine şi două romane traduse de mine. Ben Bova cu POWERSAT şi primul volum din seria CRONICILE APOCALIPSEI: SUPRAVIEŢUITORUL, de Simon Spurrier. Abele recomandate cu căldură de sussemnatul. Dar nici celelalte două titluri nu sunt de lepădat. Vedeţi voi.

Şi acum două poze surprinse recent cu noul meu telefon inteligent:

Până să vă puteţi delecta cu această carte, citiţi pe blogul editurii câteva cuvinte despre ea şi despre viaţa şi opera lui Richard Bachman (alias Stephen King).

*Cei care mă cunosc îndeaproape şi au participat la o anumită şedinţă de cenaclu sunt sigur că vor râde bine amintindu-şi cuvintele acestea.

… sunt de găsit mai mult pe Facebook. The next level of communication. Am fost o vreme şi pe Twitter, dar m-am cam lăsat. Cartea Chipurilor mi se pare mai dinamică.

Până ce mă las şi de asta… Nicio minune nu ţine la infinit.

Dar am ţinut să zic asta şi pe blog ca să ştiţi de ce bate vântu’ pe aici.

Ultima n-are altă legătură cu grupajul în afară de aceea că personajul mâna caii pe lângă standurile cu cărţi. Şi mi-a plăcut prea mult de el ca să nu-l adaug aici.

Una dintre cele mai vechi povestiri ale mele. Scrisă în 1997 şi publicată în 1998 (sub titlul telenovelistic O geană de lumină). Ideea am reluat-o mai apoi, în cheie fantastică, într-o piesă de teatru într-un act (Dulapul cu capoate), care a fost tradusă în engleză şi jucată la Timişoara, în cadrul festivalului-concurs organizat de British Council, Theatre for Teenagers, pentru liceeni. Asta era în 1999, parcă. Dar poate o să pun cândva şi piesa aia pe net.

Convalscenţa aici de faţă e-o ciudăţenie pretenţioasă, adolescentină. Dar ţin la ea ca la o fotografie de care te leagă multe amintiri. Aşa că, lectură plăcută!

E vineri şi vă propun spre citire încă o povestire. E de departe cea mai publicată (!) povestire a mea. Şi a pornit dintr-o joacă, aşa cum pornesc toate, nu?

Eram student când am scris-o, iar Linda locuia cu chirie în celălalt capăt al oraşului. Într-o zi, o colegă de apartament a cules de pe stradă o pisică, a adus-o acasă, pisica a zbughit-o în baie, unde s-a ascuns sub vană, şi nimeni n-a mai văzut-o zile în şir. Toţi ai casei îşi făceau gânduri negre, speriaţi la culme. Aşa că într-o noapte, când nimeni nu avea somn, m-am gândit să le spun o poveste. Chipurile, ca să le potolesc temerile. În schimb, li le-am adâncit şi mai tare. Intrigat de reacţia lor, a doua zi am pus povestea pe hârtie şi a ieşit ce puteţi citi aici.

Nota autorului: Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe. Iubesc foarte mult pisicile, întotdeauna am avut pisici pe lângă mine. Sunt adorabile. Dar orice proprietar de pisică onest vă poate spune că uneori au ceva de-a dreptul creepy. Cum stau ele nemişcate, parcă la pândă, cum se uită fix într-o parte a camerei unde tu nu vezi nimic, cum îşi scutură blana de pe spate parcă independent de voinţa lor… În fine, lectură plăcută!

Ladies & gentlemen, I give you: 7 VIEŢI.

Vlad propune pe blogul Nemira o temă de concurs irezistibilă. Irezistibilă fiind, m-am prins în horă. Iată ce-a ieşit aşa, la repezeală, într-o pauză de lucru. I-am spus năzbâtiei:

Bilet de sinucigaş

„Nepreţuiţii mei”, am scris după dictare, „ţin să vă mulţumesc din suflet pentru tot ce mi-aţi oferit. Aţi fost totul pentru mine, fără voi viaţa mea sens n-avea. Sincer vă spun, sincer. Am fost mereu de bună-credinţă. V-am ascultat suferinţele. Bucuriile, chiar. Unii aţi pune asta pe seama perfidiei, a unui gând din umbră, o intenţie nerostită – dar nu, nepreţuiţii mei, nici poveste. Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Am ţinut la voi, v-am preţuit, am fost unul de-ai voştri. Cred că numele a fost de vină, până la urmă.”

Am ridicat privirea din foaie şi l-am studiat. Nu avea nici coarne, nici coadă, nici aripi rupte de înger căzut din rai. Nu mirosea a pucioasă. E drept, în ochi avea o sclipire aparte, dar – aşa cum zisese – nu era una perfidă. Era mai degrabă un licăr de sinceră tristeţe.

– Nu cred că numele…, am dat să rostesc, dar el mă opri cu un deget subţire ridicat. El, bărbatul cu nume de femeie.

– Ştiu ce vorbesc, glăsui şi licărul trist îşi găsi geamănul în tonul său. O clipă am avut impresia că-l vor podidi lacrimile. Să fii forţat secole întregi să tragi după tine o astfel de tinichea, reluă el. Să nu te poţi descotorosi nicicum de ea. Să fii recunoscut dintr-o privire şi să ţi se râdă în faţă.

Aşa era – îl recunoscusem şi eu imediat ce-mi călcase pragul. Dar pe mine nu mă pufnise râsul. Eu i-am citit din prima clipă tristeţea din ochi.

– Ah, n-are niciun rost, făcu el cu o fluturare uşoară din mână. Scrie, mai bine: „Adio, vă las, nepreţuiţii mei. Sunt sigur că-mi veţi simţi lipsa. Şi atunci o să aflaţi ce-nseamnă cu adevărat iadul. Al vostru, până acum, S.” Ai scris?

„Da”, am făcut din cap.

– Bine, îţi mulţumesc. Dacă poate să apară mâine în cât mai multe locuri…

*

A doua zi, a apărut în toate ziarele la care aveam acces. Am postat textul şi pe internet.

Nimeni nu s-a sinchisit de el.

*

Acum însă au trecut trei luni. La început, toţi au fost în culmea fericirii. Dar au început deja să descopere că fericirea neîntreruptă nu valorează nimic.

În jurul meu se aud bufnituri. Dacă deschid geamul, văd trupuri căzând de la înălţime. Ca grindina. Valul de sinucideri e abia la început.

*

„P.S. Ştiţi unde mă găsiţi. – Acelaşi, S.”