You are currently browsing the category archive for the 'scrijeliri' category.
Una dintre cele mai vechi povestiri ale mele. Scrisă în 1997 şi publicată în 1998 (sub titlul telenovelistic O geană de lumină). Ideea am reluat-o mai apoi, în cheie fantastică, într-o piesă de teatru într-un act (Dulapul cu capoate), care a fost tradusă în engleză şi jucată la Timişoara, în cadrul festivalului-concurs organizat de British Council, Theatre for Teenagers, pentru liceeni. Asta era în 1999, parcă. Dar poate o să pun cândva şi piesa aia pe net.
Convalscenţa aici de faţă e-o ciudăţenie pretenţioasă, adolescentină. Dar ţin la ea ca la o fotografie de care te leagă multe amintiri. Aşa că, lectură plăcută!
E vineri şi vă propun spre citire încă o povestire. E de departe cea mai publicată (!) povestire a mea. Şi a pornit dintr-o joacă, aşa cum pornesc toate, nu?
Eram student când am scris-o, iar Linda locuia cu chirie în celălalt capăt al oraşului. Într-o zi, o colegă de apartament a cules de pe stradă o pisică, a adus-o acasă, pisica a zbughit-o în baie, unde s-a ascuns sub vană, şi nimeni n-a mai văzut-o zile în şir. Toţi ai casei îşi făceau gânduri negre, speriaţi la culme. Aşa că într-o noapte, când nimeni nu avea somn, m-am gândit să le spun o poveste. Chipurile, ca să le potolesc temerile. În schimb, li le-am adâncit şi mai tare. Intrigat de reacţia lor, a doua zi am pus povestea pe hârtie şi a ieşit ce puteţi citi aici.
Nota autorului: Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe. Iubesc foarte mult pisicile, întotdeauna am avut pisici pe lângă mine. Sunt adorabile. Dar orice proprietar de pisică onest vă poate spune că uneori au ceva de-a dreptul creepy. Cum stau ele nemişcate, parcă la pândă, cum se uită fix într-o parte a camerei unde tu nu vezi nimic, cum îşi scutură blana de pe spate parcă independent de voinţa lor… În fine, lectură plăcută!
Ladies & gentlemen, I give you: 7 VIEŢI.
Vlad propune pe blogul Nemira o temă de concurs irezistibilă. Irezistibilă fiind, m-am prins în horă. Iată ce-a ieşit aşa, la repezeală, într-o pauză de lucru. I-am spus năzbâtiei:
Bilet de sinucigaş
„Nepreţuiţii mei”, am scris după dictare, „ţin să vă mulţumesc din suflet pentru tot ce mi-aţi oferit. Aţi fost totul pentru mine, fără voi viaţa mea sens n-avea. Sincer vă spun, sincer. Am fost mereu de bună-credinţă. V-am ascultat suferinţele. Bucuriile, chiar. Unii aţi pune asta pe seama perfidiei, a unui gând din umbră, o intenţie nerostită – dar nu, nepreţuiţii mei, nici poveste. Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Am ţinut la voi, v-am preţuit, am fost unul de-ai voştri. Cred că numele a fost de vină, până la urmă.”
Am ridicat privirea din foaie şi l-am studiat. Nu avea nici coarne, nici coadă, nici aripi rupte de înger căzut din rai. Nu mirosea a pucioasă. E drept, în ochi avea o sclipire aparte, dar – aşa cum zisese – nu era una perfidă. Era mai degrabă un licăr de sinceră tristeţe.
– Nu cred că numele…, am dat să rostesc, dar el mă opri cu un deget subţire ridicat. El, bărbatul cu nume de femeie.
– Ştiu ce vorbesc, glăsui şi licărul trist îşi găsi geamănul în tonul său. O clipă am avut impresia că-l vor podidi lacrimile. Să fii forţat secole întregi să tragi după tine o astfel de tinichea, reluă el. Să nu te poţi descotorosi nicicum de ea. Să fii recunoscut dintr-o privire şi să ţi se râdă în faţă.
Aşa era – îl recunoscusem şi eu imediat ce-mi călcase pragul. Dar pe mine nu mă pufnise râsul. Eu i-am citit din prima clipă tristeţea din ochi.
– Ah, n-are niciun rost, făcu el cu o fluturare uşoară din mână. Scrie, mai bine: „Adio, vă las, nepreţuiţii mei. Sunt sigur că-mi veţi simţi lipsa. Şi atunci o să aflaţi ce-nseamnă cu adevărat iadul. Al vostru, până acum, S.” Ai scris?
„Da”, am făcut din cap.
– Bine, îţi mulţumesc. Dacă poate să apară mâine în cât mai multe locuri…
*
A doua zi, a apărut în toate ziarele la care aveam acces. Am postat textul şi pe internet.
Nimeni nu s-a sinchisit de el.
*
Acum însă au trecut trei luni. La început, toţi au fost în culmea fericirii. Dar au început deja să descopere că fericirea neîntreruptă nu valorează nimic.
În jurul meu se aud bufnituri. Dacă deschid geamul, văd trupuri căzând de la înălţime. Ca grindina. Valul de sinucideri e abia la început.
*
„P.S. Ştiţi unde mă găsiţi. – Acelaşi, S.”
Aşa se intitulează povestirea de vinerea asta. Mai ţineţi minte cum ne jucam în copilărie cu “tubermanele”? Suflam cornete de hârtie şi ziceam “pac-pac, eşti mort!” Alergam ca bezmeticii pe şantiere în lucru, prin blocuri fără pereţi exteriori, fără scări, uneori căzând de la înălţime, alteori stând ascunşi cu orele (parcă). De la amintirea asta am pornit când am pus povestea pe hârtie. Şi de la altă amintire, poate doar un zvon, însă unul înspăimântător. Citiţi şi veţi afla care.
Jocul a fost publicată în 2006, în Almanahul Flacăra, iar în colontitlu stătea scris “SF”. Ceea ce e cam… SF. 
Dacă e vineri, e rândul să postez o povestire nouă (ei, ştiţi deja ce înseamnă “nouă” pentru mine 
). De data aceasta vă ofer Străinul, o proză apărută în 2002, în iarnă, în revista electronică Respiro. E povestea stranie a unui scriitor ajuns la capătul vieţii şi al carierei, este ultima lui poveste. Şi ce putea fi mai nimerit decât ca aceasta să fie o poveste adevărată!
Lectură faină!
Am întârziat o săptămână postarea unei noi povestiri. Motivul: Bookfest (despre care o să scriu câteva cuvinte în curând). Sper să mi se ierte.
Acum vă pun la dispoziţie povestirea Radio Live, apărută în vara lui 2006 în Almanahul Flacăra. Sper să vă placă. Redau mai jos şapoul apărut în almanah:
Vă mai amintiţi de Midnight Caller? Mai aveţi chef de o porţie de fiction? O poveste de vacanţă sau de citit în recreaţia mare? Ei bine, atunci gustaţi din Radio Live, a lui Mircea Pricăjan.
De data aceasta una de culcare. Poveste de culcare. Scrisă în 2003, la scurt timp după năprasnica veste a dispariţiei dintre noi a tatălui Lindei. Am scris-o dintr-un suflu, pe când stăteam la Baia Mare, pe Valea Borcutului, în căscioara pe care Ludovic, tatăl Lindei, o pregătise pentru noi, pentru după nuntă. Ei bine, nunta a trebuit să mai aştepte un an.
Lectură faină!
E vorba de textul editorialului pentru nr. 3 al revistei Familia. Îl reiau aici chiar dacă a trecut ceva timp de la apariţia lui. E oricum o poveste nemuritoare.
*
Povestea roirii Mâniei
Amu cică era odată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia i se dusese vestea în toate zările. Locuitorii ei, se zvonea, erau printre cei mai pricepuţi în toate cele, ştiau câte în lună şi-n stele, pe toate le rezolvau cât ai clipi din ochi. Şi se mai zicea că în ţara din povestea noastră curgea numai lapte şi miere, iar pe cer se plimbau împinşi de vânticel nori pufoşi din vată de zahăr. Cu toate acestea, ţărişoara purta necuvenitul nume de Mânia.
La facerea lumii, ursitoarele pesemne că blagosloviseră neamul mânioşilor cu un destin de invidiat. Întreaga lor istorie fusese presărată cu fapte de neasemuită vitejie, descoperiri epocale şi invenţii aducătoare de progres întregii omenirii. Buna-cuviinţă era la ordinea zilei, zâmbetul – monedă de schimb. Până şi soarele răsărea mai devreme peste acele dulci meleaguri stăpânite de aceste fiinţe mirifice.
Totul până-ntr-o zi, când asupra mânioşilor se abătu un blestem iscat, se înţelege, numai şi numai din invidia celorlalte naţii cu care mânioşii împărţeau Pământul. Naţii care nu cunoscuseră până atunci bunăstarea Mâniei şi nici ce înseamnă vorba bună nu ştiau. Din acea zi, ca din senin, proorocirea ursitoarelor păru să se fi făcut ţăndări. Mânioşii începură să-şi merite numele clipă de clipă.
Dacă până atunci vocabularul lor nu cuprindea cuvinte aspre, şfichiuitoare, şi nici înjurături aducătoare de roşeaţă în obraji, din nefasta zi a Schimbării numai aşa ceva auzeai pe străzile burgurilor mici şi mari, pe ogoare şi mai ales pe drumuri – care, merită a fi menţionat, se procopsiseră şi ele, peste noapte, cu hârtoape dintre cele mai adânci, de-ai fi spus că pământul însuşi se cască sub mânioşi spre a-i înghiţi cu tot cu chimeşă. La ghişeele publice, funcţionarii numai pâinea lui Dumnezeu până deunăzi te priveau mânioşi pe sub sprâncene, îţi aruncau vorbe din vârful buzelor ţuguiate şi, dacă le-ar fi permis deschizătura din geam, te-ar fi pălmuit de câte trei ori peste fiecare obraz. Poliţiştii, adevăraţi cavaleri ai dreptăţii, căpătară apucături de bufoni demenţi: când nu se urcau pe capota unei maşini pentru a împiedica şoferul să fugă de la locul faptei, parcau câte trei odată, cu trei maşini, în locuri nepermise şi, când câte-un mânios neinspirat le făcea poze, se năpusteau asupra lui, îl legau fedeleş, îl duceau la interogatoriu şi-apoi îl dădeau pe mâna scurtă a dreptăţii (căci şi aceasta se preschimbase peste noapte din cal roib în mârţoagă răpciugoasă); alteori, dintr-un exces de zel sau poate într-o încercare zadarnică de readucere a lucrurilor pe vechiul făgaş, aceiaşi cavaleri decăzuţi, la oră de vârf, se postau în mijlocul traficului cu ditamai macaraua pentru a muta o rablă din parcarea în care stătea de-un veac fără a deranja pe cineva, chipurile pentru fluidizarea circulaţiei. Spitalele începură să geamă de mânioşi bolnavi, dintre care unii mureau pe coridoare, căci vraciul de serviciu nu-şi terminase încă licoarea neagră izgonitoare de somn. În şcoli, învăţăceii făceau legea şi-şi puneau profesorii la respect.
Dar mare păcat ar fi fost să te minunezi de toate acestea, când însăşi fiica împăratului mânios, o fetişcană cam slabă cu duhul, se transformase din cuminte-nvăţăcea în tânără oratoare, conducătoare la rândul ei, cu şanse mari de-a reprezenta poporul mânios la forul de conducere continentală. Încet-încet, an cu an, din Mânia plecară tot mai mulţi mânioşi şi se stabiliră în ţările la care până atunci se uitaseră de sus cu ochi blajini.
Acolo, peste hotare, în ţări precum Talia, Pania, Glia şi chiar Mania, cea care părea să fi făcut schimb de locuri cu Mânia, mânioşii ajunseră să fie confundaţi, datorită pielii lor tuciurii, cu un vechi popor migrator, roii. Roii se făcuseră cunoscuţi prin firea lor neîmblânzită, prin portul de straie viu colorate şi prin nesupunere în faţa oricărui fel de orânduire. Roii, veniţi majoritatea din Mânia, e drept, se făcură vinovaţi – în Talia, mai mult – de fărădelegi fără număr, de violuri, de omoruri, de te miri ce grozăvii. Drept pentru care talienii i-au trimis pe toţi înapoi în Mânia. Paniolii, mai răbdători din fire, îi mai tolerară o vreme, dar o decizie asemănătoare deja se întrevedea.
Procesul de întoarcere a roilor în Mânia ajunse astfel să fie definit în rândul specialiştilor cu sintagma de „roire a Mâniei”, iar mai apoi, când procesul avea să se desăvârşească prin contopire uniformă, iar perioada nefastă avea să intre în agonie, aceiaşi specialişti (ursitoarele noii lumi) anunţară că o ţară nouă într-o nouă epocă a evoluţiei sale merită un nume nou. Astfel, ei propuseră numele de România. Care se încetăţeni degrabă şi la scurt timp nimeni nu mai ştia să fi existat vreodată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia să i se spună simplu şi necuvenit Mânia.
Dar toate acestea s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă şi doar bătrânii cei mai bătrâni păstrează o fărâmă de amintire. Bătrânii şi povestitorii, care e ştiut lucru că au darul înfloririi. Căci altfel de ce şi-ar încheia toate poveştile cu: „ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus poveste-aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”?
La pagina cu proze scurte găsiţi de astăzi şi povestirea Cerere în căsătorie (ghid de întrebuinţare). Năzbâtia a apărut în 2004, spre sfârşitul anului, în Lumi Virtuale, nr. 3 al ediţiei pe hârtie. Sper să vă placă.
Şi o regulă nouă. Dacă doriţi să postez şi alte povestiri trebuie să mă convingeţi. Cum o puteţi face? Comentând oricare dintre povestirile deja postate. Dacă în cursul săptămânii viitoare nu voi primi niciun comentariu măcar la una dintre astea două… ei bine, povestirea nr. 3 se amână cu o săptămână. Iar dacă nici în două săptămâni nu vine vreun comentariu… Amân postarea pentru a treia săptămână. Şi tot aşa.
A, prin comentariu se înţelege orice vă poartă semnătura. Poate fi şi un simplu punct. Ca să nu ziceţi că nu sunt mărinimos. 
Blogul CititorSF, un blog de referinţă printre iubitorii genului, a iniţiat o serie de Dosare SF. Filele sunt scriitori, traducători, editori, cititori pasionaţi etc. Aceştia sunt prezentaţi pe scurt şi au ocazia să răspundă şi la câteva întrebări interesante. Săptămâna aceasta mi-a sunat mie ceasul. Aici puteţi citi îndosarierea lui je.
Mulţumiri lui Kyo!
Comentarii de-amu na