You are currently browsing the category archive for the 'de tot soiu'' category.
La lansare o să mă duc! Şi nu doar pentru că autorul, Andrei Simuţ, mi-e bun prieten, ci pentru că romanul lui, Calvarium, mi-a plăcut peste măsură. Dacă încă n-aţi apucat să-l citiţi, vă sfătuiesc prieteneşte să umpleţi golul. Pentru detalii despre lansare, vedeţi afişul de mai jos:
La cenaclu n-o să merg. Mi-ar fi puţin peste mână. E-n Bucureşti. Dar vă îndemn pe voi, bucureştenii, să mergeţi.
E vorba, deci, de cenaclul ProspectArt, cel organizat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy. Ia vedeţi aici afişul, dar ţineţi seama că accentul cade acolo pe “joi” mai mult decât pe “26.10″, căci, nu-i aşa, joi e de fapt 29.10! 
Pe fugă, pe mare fugă, mai trebuia adăugat în titlu. Unii ştiu de ce.
Echipa de la Editura Nemira a început să lucreze la remodelarea, restructurarea, recondiţionarea site-ului Stephen King. Vă invit să-l vizitaţi. Lucrurile se vor îmbunătăţi treptat. Planurile sunt frumoase şi, aşa cum le stă bine planurilor să fie, măreţe. Aveţi în stânga un mic banner. Daţi clic pe el de câte ori vă doriţi. Vor fi ştiri, vor fi recenzii (culese de prin reviste şi ziare, de la mic la mare, de pe net etc.), va fi — poate — şi un blog.
Millennium Press, editura lui Horia N. Ursu, cel cu drujba şi fesul din colţul hărţii, îl ştiţi voi, anunţă o nouă promoţie. Pachetul Aventura. Găsiţi linkul tot în stânga. De menţionat că pachetul conţine şi două romane traduse de mine. Ben Bova cu POWERSAT şi primul volum din seria CRONICILE APOCALIPSEI: SUPRAVIEŢUITORUL, de Simon Spurrier. Abele recomandate cu căldură de sussemnatul. Dar nici celelalte două titluri nu sunt de lepădat. Vedeţi voi.
Şi acum două poze surprinse recent cu noul meu telefon inteligent:
*Cei care mă cunosc îndeaproape şi au participat la o anumită şedinţă de cenaclu sunt sigur că vor râde bine amintindu-şi cuvintele acestea.
… sunt de găsit mai mult pe Facebook. The next level of communication. Am fost o vreme şi pe Twitter, dar m-am cam lăsat. Cartea Chipurilor mi se pare mai dinamică.
Până ce mă las şi de asta… Nicio minune nu ţine la infinit.
Dar am ţinut să zic asta şi pe blog ca să ştiţi de ce bate vântu’ pe aici.
În ultima vreme nu mă trage deloc aţa să scriu pe blog. E una dintre perioadele alea. Şi ştiu, am rămas restant cu partea a doua a însemnării despre Bookfest, am rămas în urmă cu postarea povestirii de vineri, am întârziat muuult cu impresiile pe care le-am adus acasă din lumea largă… Aşa că mi-am zis: hai, fie, pun azi câteva poze şi scap. Pentru o vreme…
So, here it goes:
Prima zi la Salzburg. De fapt, o seară. Şi aia ploioasă. Dar oraşul merită văzut şi pe viscol!
Următoarele trei zile la Amsterdam. Da, ne-am îndrăgostit de oraşul ăsta. N-am mai fi plecat de acolo.
Acelaşi Amsterdam. Pe unul dintre sutele de poduri care traversează cei peste 100 km de canale.
Înainte de plecare, am avut ocazia să stau la o şuetă cu însuşi Picasso.
Ajunşi la Paris, am plecat într-un suflet la Turn. Era 14 iulie. Concert, focuri de artificii, bere la 10 euro.
A doua zi, maratonul începe. Prima oprire: Notre-Dame. Linda a descoperit că poate levita şi-n Franţa.
A doua oprire, Luvru. Zi frumoasă, însorită. Bere la 6 euro.
Apă din belşug în curtea Luvrului. O binevenită răcorire.
Pe Champs Elysee, în faţa unei librării de cartier.
La Defense, într-un alt timp. Lipseau maşinile zburătoare.
Însă nu şi zburătoarele mai comune...
Din nou la Turn. Portret involuntar cu persoane de culoare.
Linda, în schimb, i-a convocat la un portret voluntar.
Şi-am urcat în Turn. Etajul 2. Pe înserat. O minunăţie. Au construit ăştia cât un imperiu întreg. 
A treia zi în Franţa, la Disneyland. Cu tristeţe vă spun că nu i-am găsit pe Miaunel şi Bălănel. Iar Mihaela era în vacanţă, pesemne.
Ziua dinaintea plecării, în Pigale. În fundal, pentru curioşi, Moulin Rouge. The original.
Last stop, Sacre Coeur. Şi o cafea frappe în spate, în cartierul artiştilor, Montmartre.
Ultima zi, la întoarcere, în Innsbruck. Austria, our love. We'll be back to you!
Ploios la Innsbruck, cum ne obişnuiserăm, de altfel, încă din Salzburg, la plecare. Cercul se închide.
Gata, a sosit vremea. 10 zile de detaşare. 10 zile departe de România şi de românisme. O primă zi în Salzburg, alte 3 zile în Amsterdam urmate de 4 zile în Paris, o excursie de o zi la Londra, iar la întoarcere încă o zi în Innsbruck. Bagajele sunt făcute, aparatul foto e pregătit, cel video aşijderea, noi suntem nerăbdători…
Aşadar şi prin urmare… adios! See ya soon!
Blogul CititorSF, un blog de referinţă printre iubitorii genului, a iniţiat o serie de Dosare SF. Filele sunt scriitori, traducători, editori, cititori pasionaţi etc. Aceştia sunt prezentaţi pe scurt şi au ocazia să răspundă şi la câteva întrebări interesante. Săptămâna aceasta mi-a sunat mie ceasul. Aici puteţi citi îndosarierea lui je.
Mulţumiri lui Kyo!
Mai pierd vremea şi pe-aici. Ca tot omu’…
La CititorSF se poate vota. Nominalizările s-au încheiat, sunt publice. Aveţi din ce alege, a fost un 2008 îmbelşugat. Atenţie, doar până în 10 februarie… cum se spune pe la noi?… aa, da: votul vostru contează.
Găsesc în numărul pe decembrie al Convorbirilor literare un comentariu al Pressofagului referitor la Familia, numărul în care înfieram, în editorial, dejecţiile pe care ni le livrează televiziunile cu de-a sila. Iată ce spune Pressofag:
Din nou la Oradea, într-o scurtă si protocolară vizită la Ioan Moldovan, cu prilejul unui nou număr din Familia. Mircea Pricăjan (nume care seamănă cu un pseudonim [s.m.] – da’ nici Talpalaru nu este mai breaz!) sare la beregata anomaliilor tv, instigînd la boicotarea „mass-mediei inepte”. Just! Vampirizăm si noi cu toată deschiderea caninilor pentru o cauză nobilă!
Sigur, mă bucur că şi colegii din celălalt colţ al ţării mi se aliază întru această idee, dar altceva vreau eu să zic pe baza extrasului de mai sus. Chestia cu numele cu sonoritate de pseudonim.
Aşadar: Pricăjan. Etimologic vorbind, numele ăsta (rarissim prin părţile Bihorului, dar relativ bine reprezentat în cărţile de telefon din zona Hunedoara – şi-o să vedeţi chiar acum de ce) vine de la localitatea Pricaz, din judeţul… Hunedoara, desigur. Din câte se pare, stră-străbunicii mei de-acolo se trag. Erau, prin urmare, pricăzeni. Acuma ştiţi şi voi cum evoluează onomastica la români: din gafa unui foncţionar de primărie în gafa altul foncţionar de primărie. Pot doar presupune că z-ul unui atare funcţionar, aplicat în numele de bolintin al ştiu eu cărui Pricăzan din scurtul şir al Pricăzenilor, era atât de alungit în jos, poate chiar cu aluzia unei bucle ascendente, încât alt funcţionar, când să elibereze bolintin altui Pricăzan, a scris la repezeală Pricăjan. Făcând astfel istorie. 
Căci aşa evoluează lucrurile. N-a fost vorba de vreun pricăjit întemeietor de familie sau de farsa nesărată a autorităţilor locale, ci pur şi simplu de-o confuzie… literară.
Pe de altă parte, mărturisesc că într-o vreme chiar mă bătea gândul să semnez cu alt nume. Prin ‘97 am trimis la poşta redacţiei, la România literară, câteva fragmente dintr-un roman, iar dna. Constanţa Buzea i-a răspuns în paginile revistei lui Mircea Cartiş (Carţiş fiind numele de fată al mamei — altă poveste interesantă: stră-străbunicul se zice că a fost primul om din sat [Cărăsău pe numele lui, de la localnicii care se ocupau în vechime cu căratul de seu] cu ştiinţă de carte). Dar am renunţat la idee. În definitiv, e un nume haios, (auto)ironic, deci postmodern , şi deloc greu de reţinut.
Asta ca o paranteză.
Comentarii de-amu na