Garda sus!

Devine deja un obicei. — A ieşit nr. 3 al Familiei. Iată aici cele câteva dări de seamă despre ce-am mai citit în ultima vreme. Alea de la Camera de gardă.

(Pe această cale ţin să-i comunic Cronicarului de la România literară că textuleţele mele din Familia nu sunt decât simplele păreri ale unui simplu cititor, nicidecum “cronicile literare” ale unui “[tânăr] critic”. Niciodată nu voi avea trufia de-a mă împăuna cu acest titlu. Pentru a pricepe de ce spun toate acestea, daţi clic aici şi vedeţi ultima însemnare de pe pagină.)

*

Simfonia erotică

Mihail Gălăţanu, Stradivarius, Ed. EuroPress, Bucureşti, 2008

 Am căutat şi n-am găsit. Am căutat ecouri la această carte şi n-am găsit niciunul. Le-am căutat pentru că eram curios să văd dacă şi altora le-a plăcut la fel de mult ca mie. Se pare însă că nimeni nu s-a învrednicit să scrie despre Stradivariusul lui Mihail Gălăţanu.

Încerc eu o scurtă impresie de lectură, deci.

O proză surprinzător de erotică – un erotism diafan, sugerat, muzical. O frază ca un arpegiu, cu suişuri şi coborâşuri, cu ritm şi tempo. Se simte o migală deosebită, cu toată senzaţia de text aluvionar. Vorbesc de migala, rigoarea subconştientă a poetului, a celui care vede cu doi-trei paşi dincolo de sensul prim al fiecărui cuvânt. Iată o mostră: „Şi, în fond, cît de nespus de erotic este să cînţi la oboi, de pildă. Să sufli în drîmbă. Să cînţi din frunză. Frunza nu e erotică? Şi poate că o faci din foame. Cînţi, de foame, la frunză. Vorba cîntecului popular, zicătpare de lume: «Dacă viaţa-i strîmbă, mai bine cîntă din drîmbă.» «Dacă-i mică, cine-o mai rădică?» Sau, bunăoară, din solz de peşte. Îţi poţi închipui ceva mai erotic? Contact direct. Papile-camee. Gură-deschizătură. E, de fapt, contactul între două guri.” etc.

Cu o scriitură atât de… delicioasă, aproape că nici nu mai contează firul narativ. Căci Stradivarius este o simfonie, nu o operă simfonică. Şi fiind asta tot ce trece de nivelul acustic (a se citi „poetic”) este simplu eşafodaj.

 Multe octave

Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, Colecţia Fiction LTD, Iaşi, 2008

 Am vrut, zău că am vrut din tot sufletul să-mi placă Zilele regelui, a treia carte a lui Filip Florian. A stârnit reacţii atât de pozitive, uneori aproape extatice, încât mi-am spus că nu poate fi decât o capodoperă. Şi aşa o fi, nu zic nu, însă nu şi pentru mine.

Este fără doar şi poate o reuşită stilistică. Este o demonstraţie de măiestrie a artei cuvântului. Numai că pe mine toată această demonstraţie nu m-a convins. N-a reuşit să mă prindă în mreje, să mă vrăjească. Tot timpul m-am simţit dator să admir întorsătura frazei, potriveala cuvintelor. Calofilia cred că ar defini cel mai bine Zilele regelui. O armonie căutată, conştientă de sine, scop în sine şi, pe de altă parte, o poveste cu nimic ieşită din comun, o încâlceală genealogică aproape telenovelistică, paranteze lungi care nu ajută firul textului să meargă mai departe, ci oferă doar prilej autorului de a-şi demonstra excelenta (şi excedenta!) mânuire a limbii române. Până la urmă, impresia generală pe care mi-a lăsat-o este aceea a unei orchestraţii muzicale simplissime, dar de care interpretul vocal profită pentru a demonstra nesfârşitele octave pe care le poate atinge.

Sau poate că nu sunt eu cititorul potrivit pentru proza lui Filip Florian.

 Două familii rivale

Zadie Smith, Despre frumuseţe, trad. de Alina Scurtu, Editura Leda, Colecţia „Maeştrii Leda”, Bucureşti, 2008

 Roman foarte premiat (Somerset Maugham şi Orange pentru Literatură în 2006 şi nominalizat, în 2005, la Booker), o autoare britanică de culoare foarte bine văzută în lumea literelor de pe toate continentele. Două premise care te fac oricând să citeşti o carte. Şi am citit-o.

Şi m-a încântat de-a dreptul. Nu de la început, recunosc, a fost nevoie de câteva zeci de pagini (presupun că de vină pentru asta e şi imaginarul meu de alb caucazian: mi-a fost extrem de greu să fac distincţia între personajele albe şi cele de culoare), dar odată ce am prins ritmul nu am mai putut-o lăsa din mână.

Avem povestea a două familii din middle-upper class, una în Anglia şi cealaltă în America. Capii celor două familii sunt duşmani de moarte, însă cei din rândurile inferioare, copiii şi mamele, nu împărtăşesc animozitatea taţilor. Dimpotrivă, fiul familiei Belsey, cei din America, se îndrăgosteşte de fiica familiei Kipps, cei din Anglia. Mai mult, doamnele celor două familii se împrietenesc şi ele. Orgoliul masculin şi cel profesional – atât Howard Belsey, cât şi Monty Kipps sunt profesori universitari – declanşează la un nivel de lectură intriga. Nivelurile sunt însă multiple. Avem în Despre frumuseţe şi o poveste de infidelitate (Howard îşi înşeală soţia mai întâi cu o asistentă personală, apoi chiar cu Victoria Kipps, fiica duşmanului său de moarte şi cea de care fiul lui fusese îndrăgostit), avem în acelaşi timp şi povestea tinerilor neglijaţi, şi problema rasială, şi intriga de campus. Toate înglobate într-un text echilibrat, bine scris şi tradus (de Alina Scurtu), cu dialoguri inteligente, care reuşesc performanţa de-a nu se transforma în peroraţii teatrale.

Una peste alta, Despre frumuseţe nu se poate încadra decât la categoria „lecturi recomandate”.

 Epigonul lui Barker

Edward Lee, Oraşul infernului, trad. de Sorana Graziella Cornea, Editura Vremea, Colecţia „Roşu şi negru”, Bucureşti, 2008

 Edward Lee umblă vorba printre cunoscători că ar fi o vedetă a genului horror nord-american. Un vrednic urmaş al lui Lovecraft marcat puternic de influenţa lui Clive Barker. Oraşul infernului (City Infernal, în original) este primul lui roman pe care îl citesc. Şi sunt toate şansele să fie şi ultimul.

Acţiunea se poate rezuma doar reamintind titlul: Oraşul infernului. Aici încep şi aici se opresc toate drumurile, toate intenţiile autorului. Cum-necum, eroii trebuie să ajungă în acest oraş infernal, o metropolă în care toate fărădelegile sunt lege şi unde domnia răului este de nezdruncinat. O metropolă bine pusă la punct, organizată ierarhic, cu reguli proprii. Metropola aceasta se numeşte, cum altfel, Mefistopolis.

Pot spune cu mâna pe inimă că imaginaţia (prin asta înţelegând şi „originalitatea”) autorului nu se face văzută nici măcar o clipită. Edward Lee n-a făcut decât să compileze mai multe surse (Infernul lui Dante este cap de listă!) şi să ne prezinte o lucrare pe care şi acum mă mir că am citit-o până la capăt. Clive Barker, un adevărat creator de lumi şi un deschizător veritabil de drumuri în horror-ul mondial, n-are a se teme cu nimic. Cu excepţia, poate, unui Douglas Clegg ori a unui Jack Ketchum, valul (încă) nou de scriitori dark bâjbâie în… beznă.

Alte câteva pastile

Pastile de lectură. Din cea mai recentă Familia.

Vocile apocalipsei în ziar,
a fost odată criza de creaţie

Prozatorul la ziar
Cornel Mihai Ungureanu – Recreaţii cu Babi, Editura Brumar, Timişoara, 2008

E vorba de o culegere de texte jurnalistice. La suprafaţă. În profunzime este vorba de o culegere de texte literare. Cu personaje, cu acţiune, cu intrigă, cu tot ce vreţi. În centru se află naratorul, desigur, şi bucăţile care alcătuiesc volumul vorbesc despre lumea în care trăieşte acesta. Despre Craiova, mai precis, despre persoanele dragi lui, la vorbele cărora face deseori apel – printre acestea se numără şi Babi, care mereu îşi spune păsul cu o precizie chirurgicală, sub un nuc.

Savuros volumul, necesar, ilustrativ pentru calităţile indiscutabile de prozator ale lui Cornel Mihai Ungureanu. Ironia e la ea acasă, tehnica exemplului cu subînţeles, ca un soi de pildă chinezească, e stăpânită la perfecţie, comentariul social, cultural şi politic are o naturaleţe cuceritoare. „Cine cumpără volumul face o afacere: dă bani pe un ziar şi ia o carte”, spune Nicolae Coande în prefaţă – şi chiar aşa este. O carte a actualităţii imediate aşa cum o filtrează talentul unui scriitor pe care forţa împrejurărilor l-a împins la jurnalism.

Întâmplare au ba, am citit Recreaţii cu Babi chiar în ziua de 30 noiembrie 2008, când România vota. Eu am rămas să citesc.

*

Apocalipsa după Vincent
Bogdan Suceavă – Vincent nemuritorul, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Pare că Bogdan Suceavă şi-a făcut încă de la prima carte un plan secret de-a ne surprinde mereu. Şi mai pare că de atunci încoace îşi urmăreşte scopul cu fiecare ocazie. Şi strădania lui are efectul scontat.

După Miruna, o poveste, apărută în 2007 la Curtea Veche, autorul revine un an mai târziu la aceeaşi editură cu un roman în care pare că şi-a propus să facă exact pe dos de cum a făcut în Miruna. Dacă acolo farmecul era dat în principal de rotunjimile poveştii, de cuvintele alese pe sprânceană pentru a reda o lume feerică, în Vincent nemuritorul a renunţat complet la descrieri, la artificii prozastice clasice, prezentându-ne un text denudat de tot ceea ce ne-ar fi putut distrage atenţia de la subiect. Iar subiectul exact asta cerea.
Ne aflăm în anul 2036, într-o Americă în care omenirea a descoperit secretul vieţii de apoi. Un program intitulat Spring After Winter (SAW) permite persoanelor cu boli terminale să-şi transfere întregul complex de inteligenţă + emoţii + amintiri pe un suport virtual, un modul electronic în care să-şi poată continua… viaţa. Doar că lucrul acesta stârneşte un val de discuţii despre moralitate, despre încercarea omului de-a se substitui creatorului divin (Biserica e împărţită şi ea în două: cei care aprobă programul SAW şi cei care îl văd drept dovada supremă a blasfemiei umane) şi mai încolo vom vedea că temerile exprimate în faza incipientă a proiectului nici nu se compară cu problemele pe care le au de înfruntat în realitatea virtuală cei mutaţi pe module electronice. Căci întrebarea esenţială este: Cum va reacţiona un om care a trăit toată viaţa cu constrângeri de tot felul când se va trezi într-un „paradis” fără limite de timp şi spaţiu? Răspunsul lui Bogdan Suceavă este unul înfiorător de sumbru, iar asta tocmai pentru că, la momentul acesta, pare a fi singurul răspuns logic.

De citit, de cugetat. Tare mă tem că nu peste mult timp nemurirea lui Vincent va deveni realitate.

*

Două voci în syn-cronie
Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Mie îmi place cum scrie Liiceanu. Mi-a plăcut Uşa interzisă şi acum mi-a plăcut şi Scrisori către fiul meu. Or fi fiind ele voci care să spună că nu-i aşa, dar mie mi se pare indiscutabil talentul de filosof eseist al autorului. Cărţile se citesc ca pe apă, iar la asta nu se poate să nu recunoşti că o importanţă covârşitoare o are experta întrebuinţare a limbii române, cu tot bagajul ei lexical şi sintactic. Îmi place în primul rând că, poate doar cu câteva excepţii uşor de trecut cu vederea, Liiceanu se fereşte de tezisme.

Avem şi în cazul de faţă, ca în Uşa interzisă, un soi de jurnal, doar că de data aceasta mascat sub o formă epistolară. Cele două părţi, American Story şi Cearta ta cu viaţa, alcătuiesc o viziune unitară asupra vieţii în lumea de acum. În primul caz, o vizită în America, pentru o intervenţie chirurgicală complicată, se transformă într-un soi de reportaj pe marginea traiului occidental veritabil. „Această uriaşă avere strânsă gospodăreşte, fără traume, de la o generaţie la alta, este America, cea pe care toată planeta o urăşte pentru că de fapt a reuşit să obţină cuminţenia continuităţi” – e o definiţie pe care nu mulţi o au în gând atunci când e vorba de Ţara Făgăduinţei. Autorul reuşeşte să ofere în această parte secvenţele cele mai izbutite ale cărţii. Partea a doua revine în cotidianul românesc. Însă preocupările nu se extind dincolo de lumea amintirilor şi a familiei. Aici găsim şi centrul de greutate filosofic al volumului, întoarcerea constantă la Noica şi Heidegger. Se discută despre relaţiile de cuplu şi contratimp, despre tabieturi şi despre familie.
Şi da, se simt într-adevăr două voci în această carte a lui Gabriel Liiceanu. Se simte şi modul în care ele se completează: „Când una ia tonuri prea înalte şi se avântă în aerul rarefiat al teoriilor, cealaltă, cucerită de farmecul infinit al particularului, se îndreaptă spre detaliile din care ne este alcătuită viaţa.” Şi cred că asta face ca textul să fie gustat acum şi peste ani.

*

A fost odată în estul Europei…
Julian Barnes – Porcul spinos, trad. de Mihai Moroiu, Editura Nemira, Colecţia Babel, Bucureşti, 2007

Julian Barnes e un autor extrem de inteligent şi perspicace. Are un ochi atent şi un umor subtil – combinaţia ideală pentru un prozator al timpului nostru. E expert în redarea acelor banalităţi care, aşa cum se zice mai nou, fac diferenţa. Cunoaşte lumea în care se mişcă şi ştie s-o redea în lumina care-i scoate cel mai bine în evidenţă punctele slabe.

Tocmai pentru că-mi formasem impresia asta despre autorul britanic am fost curios să văd ce-a reuşit să facă într-o carte în care s-a îndepărtat de lumea lui şi a poposit într-un spaţiu geografic şi politic despre care se presupune că nu ştie la fel de multe.

Porcul spinos e un roman sincer. Un roman care nu-şi propune nicio clipă să fie mai mult decât poate fi. E povestea unui proces al comunismului, într-o ţară fictivă din estul Europei, dar care poate fi uşor recunoscută drept un melanj dintre România şi Bulgaria. Fostul conducător (dictator) al ţării Stoio Petkanov este pus sub acuzare pentru genocid, iar procurorul care se ocupă de caz este Petar Solinski. Totul se desfăşoară într-o normalitate greu de conceput în vremuri tulburi precum acelea, Solinski dă dovadă de-un umanism ieşit din comun faţă de Petkanov, care treptat îşi dezvăluie faţa umană, face apel la sensibilităţi pentru care până atunci n-a avut nici cel mai mic respect, iar naţiunea, urmărind procesul la televizor şi în ziare, se lasă din nou înşelată. Deoarece răul s-a înfipt atât de adânc în fiinţa lor, încât extirparea lui cu forcepsul n-ar face decât să le cauzeze moartea. Prin urmare, nemilosul despot Petkanov are din nou câştig de cauză. Adevărul se poate modela după caz, pentru a sprijini şi cele mai inumane intenţii – aceasta pare să fie teza cărţii.

Ar fi de remarcat încercarea autorului de a înţelege o gândire şi o simţire străine de sine. Că strădania lui nu dă toate roadele scontate, că personajele nu emană acelaşi suflu de viaţă ca în alte romane ale sale, că acţiunea se supune întru totul urmăririi ideii că limitele adevărului sunt atât de flexibile pe cât este de abilă persoana care îl exprimă nu e decât un lucru firesc. Poate că reacţiile cele mai apropiate de autor vin din partea unor personaje secundare: patru tineri – Vera, Atanas, Stefan şi Dimitar – care privesc la televizor procesul şi care, pe lângă discuţii debusolate despre ceea ce lor li se pare a fi o mascaradă, nu au nicio reţinere să-şi vadă nestingheriţi de viaţa lor de tineri, glumind, petrecând.

Una peste alta, Porcul spinos nu este un Barnes în cea mai bună formă, însă este fără doar şi poate o încercare de ficţionalizare într-o cheie moralizatoare, cu un ochi detaşat, a unor evenimente pe care noi încă suntem prea tare înclinaţi să le tratăm cu patimă.

*

Criza de creaţie a unui scriitor-profesor
Michael Chabon – Băieţi teribili, trad. de Ines Hristea, Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2008

Autorul este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri ai Americii de Nord. A publicat o sumedenie de romane, dintre care câteva au fost recompensate cu importante premii: The Amazing Adventures of Kavalier & Clay, din 2000, a primit premiul Pulitzer, Summerland, din 2002, a luat Mythopoetic Fantasy Award, iar cel mai recent, The Yiddish Policemen’s Union, din 2007, a strâns caimacul premiului Nebula. Prin urmare, avem un autor demn de toată atenţia.

Cum se poate observa din înşiruirea distincţiilor de mai sus, Michael Chabon e unul dintre cei câţiva scriitori americani care au reuşit să transgreseze cu succes genurile. Deşi în opera lui se regăsesc destule elemente SF şi fantasy, motiv pentru care mişcarea sefistă îl şi revendică (a coordonat, de altfel, şi mai multe antologii cu tematică SF, cea mai însemnată fiind seria McSweeney’s Enchanted Chamber of Astonishing Stories, din care au apărut şi la noi două volume, la editura Nemira, sub titlul Poveşti incredibile), totuşi mişcarea literară de centru are toate motivele să-l includă pe primele locuri ale listei sale.

Băieţi teribili (Wonder Boys, pe numele ei original) e un roman care s-a bucurat de-un enorm succes, nu în ultimul rând – doar trăim vremuri vizuale – datorită ecranizării realizate de Curtis Hanson, cu o distribuţie avându-l cap de afiş pe Michael Douglas. E un veritabil roman al crizei de creaţie şi – mi se pare mie – mai puţin al campusului universitar. Grady Tripp este într-adevăr profesor de engleză, este cu adevărat încurcat într-o aventură amoroasă cu şefa de catedră a facultăţii sale, în jurul lui roiesc, da, studenţi, iar o parte din acţiune se petrece pe culoarele şi în aulele universitare. Totuşi… acestea sunt încredinţat că au rol doar de punere în scenă, de fundal pe care să evolueze personajul nostru frământat de ameninţarea spectrului unui eşec scriitoricesc. Deoarece Grady Tripp este înainte de toate scriitor – şi oricine ştie că scriitorul, indiferent de meseria pe care o practică pentru a-şi asigura traiul, mai presus de orice tot scriitor se vede.

Romanul se citeşte dintr-o răsuflare (aici trebuie lăudat şi rodul muncii traducătoarei Ines Hristea), peripeţiile prin care trece Tripp împreună cu manuscrisul uriaşului său roman neterminat Wonder Boys, rezoluţiile la care ajunge şi nu în ultimul rând modul unic în care Michael Chabon ştie să povestească, îmbrăcând credibil personajele în haina cuvintelor sale, toate te fac să-ţi spui la sfârşit: da, a meritat atenţia de care a avut parte.

Şi mai mult: simţi nevoia de a-i face pe cât mai mulţi să-l citească. Aşadar, luaţi de-l citiţi!

Familia 11-12/2008

Puteţi descărca acum ultimul număr de anul trecut al Familiei. E la liber pe site. La arhivă. Aici, mai precis.

Şi-am să lipesc pe blogul de faţă şi dările mele de seamă — alea din revistă — cu privire la niscai cărţi. Poate c-o interesa pe cineva.

Fantasticul aluziv

Marian Coman – Testamentul de ciocolată, Editura Tritonic, Colecţia Lit, Bucureşti, 2007.

Acesta e al doilea volum de proză al autorului, după Nopţi albe, zile negre, apărut în 2005 tot la editura Tritonic. Aveam în faţă o carte alcătuită pe acelaşi tipar cu precedenta: mai multe povestiri care comunică între ele la un anumit nivel de lectură. Dacă în precedentul volum legăturile erau mai degrabă cauzale, aici liantul este iluzoria doamnă Cala, însă tot nu cred că putem vorbi despre un roman propriu-zis. Fiecare secţiune în parte poate fi citită separat ca nuvelă de sine-stătătoare. De fapt, ele au şi fost scrise ca nuvele. Testamentul de ciocolată, care dă titlu cărţii, este, după ştiinţa mea, punctul de pornire. Nuvela a apărut separat în antologia Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (2006), alături de scrieri semnate de Jeff VanderMeer, Nicola Griffith şi K.J. Bishop. A mai apărut în traducere franceză şi în antologia Millennium Est (2007), volum publicat de editura Millennium Press din Satu Mare. Celelalte texte (mai puţin Tinereţea doamnei Cala) au fost şi ele publicate mai întâi pe internet, în cadrul atelierului de creaţie literară AtelierKULT.

Găsim şi aici elemente fantastice, însă parcă mai bine mascate în inexplicabil. Fantasticul lui Marian Coman tinde să capete accente tot mai subînţelese, autorul depărtându-se de explicit. Aproape nimic în privinţa Calei nu este sigur, toate pot fi plăsmuiri ale persoanelor care au întâlnit-o. Nimeni nu a cunoscut-o cu adevărat, Cala a fost ca o nălucă, o fiinţă asemănătoare ielelor din folclorul autohton. Povestea are însă farmec, te „ţine aproape”, îţi stârneşte interesul. Clar lucru, Marian Coman are dar de povestitor. Aştept cu interes o naraţiune mai amplă, un roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Sunt sigur că odată ce autorul se va aşeza ca lumea la masa de scris, va avea să ne ofere lucruri frumoase, construcţii mai elaborate şi mai închegate.

Portrete

Cristian Robu-Corcan – Când vine vremea gâştelor sălbatice, Editura Tritonic, Colecţia Lit, Bucureşti, 2008

Aceeaşi editură, aceeaşi colecţie, autori proveniţi din acelaşi spaţiu geografic, Brăila. Naraţiuni însă foarte diferite. Întâlnirea mea cu Cristian Robu-Corcan s-a petrecut odată cu lansarea volumului Gravură în mi bemol, apărut la editura Humanitas în 2006. Mi-a atras atenţia construcţia atentă a frazei, personajele bine conturate din câteva trăsături esenţiale, dialogurile fireşti – ce mai, toate lucrurile care anunţă o mână sigură de prozator.

Acestea, şi altele pe deasupra, definesc şi noul său roman, Când vine vremea gâştelor sălbatice. Aveam un personaj central, Alexandru, lucrător la secţia de muzică a bibliotecii, plictisit de viaţă şi de cei din jur, apatic notoriu, întors spre interior, unde dialoghează cu un Celălalt mult mai aprins la spirit ca el. Catalizatorul acţiunii este Mira, bunica protagonistului, trecută de puţin timp în lumea drepţilor, al cărei portret Alexandru încearcă să-l completeze cu ajutorul domnului Godberg. Domnul Goldberg exact la portretul Mirei lucrează, un portret făcut în creion. Când cei doi se întâlnesc, imaginea de pe hârtie, completată cu imaginea mentală, prinde viaţă şi, spre uimirea sa, Alexandru află trecutul straniu al familiei sale.

În linii mari, aşa se prezintă conţinutul. La nivelul textului însă, cum spuneam, e adevărata desfătare. Pasaje de-o frumuseţe trist-poetică, pasaje de reverii autoreflexive, descrieri care deschid mintea personajului… Ce mai, (încă) o carte reuşită din partea lui Cristian Robu-Corcan.

Farmecul poveştii

Bogdan Suceavă – Miruna, o poveste, Editura Curtea Veche, Colecţia Povestaşi români, Bucureşti, 2007

Orice nouă carte purtând semnătura lui Bogdan Suceavă reprezintă din start promisiunea unei lecturi deosebite. Autorul n-a dat greş cu niciun volum până acum. Culegerile de povestiri au crescut constant valoric, arta de narator pe spaţii ample s-a văzut în Venea din timpul diez (repet, unul dintre cele mai bune romane româneşti post-decembriste), iar acum, cu acest volumaş apărut la editura Curtea Veche, Miruna, o poveste, e extrem de clară măiestria de povestitor a lui Bogdan Suceavă. Obişnuit nu doar să se autodepăşească, ci şi să ne surprindă constant, autorul nostru ne-a mai adus de curând o surpriză, romanul Vincent nemuritorul. Dar despre acesta vom vorbi cu proxima ocazie.

Miruna, o poveste este ceea ce anunţă titlul, o poveste, şi mai mult decât atât. E un basm din altă lume, o feerie care te ameţeşte, e trecutul plin de mâhniri şi greutăţi al bătrânilor povestit pe limba copiilor. Apar locuri fantastice, întâmplări bizare, fiinţe hiperbolice, căci cum altfel ar putea fi redată realitatea pe înţelesul celor care privesc lumea înconjurătoare prin lentila care şterge graniţa dintre vis şi trezie?

E musai de amintit printre reuşitele volumului şi lexicul ales „la marea artă”, întorsătura frazei, dinamica impecabilă a întregului. De-ar fi fost cu zece pagini mai scurtă sau mai lungă, Miruna, o poveste n-ar fi fost aceeaşi carte!

Revoluţia română SF

Lucian-Vasile Szabo – Arta de a murit pe timp de pace, Editura Bastion, Colecţia Helion, Timişoara, 2008

Acesta cred că este primul volum de proză fantastică despre revoluţia din decembrie ’89. Textele lui Lucian-Vasile Szabo pornesc de la, vorbesc despre, conduc la şi nu de puţine ori se întorc (la propriu, fizic vorbind) toate la evenimentele din acel sfârşit de an. Subintitulate „povestiri”, bucăţile care alcătuiesc volumul îmi par mai degrabă schiţe de amploare, cu elemente clare ce punctează momentele dezvoltării lor. Şi mai nimerit de aşa nu mi s-ar fi părut posibil. Fiecare text în parte e împărţit secvenţial în scurte capitole, cu titluri declarative. Ca intertitlurile unui articol de ziar. Astfel secţionat, impresia de mişcare e dusă la apogeu, iar mişcările, la rândul lor, sunt aşezate în felul acesta la locul lor, ca insectele într-un insectar pe care autorul îl cunoaşte bine şi asupra căruia se exprimă în repetate rânduri tocmai din postura de lui de… colecţionar. Jocul e de la sine înţeles, iar fantasticul vine firesc ca regulă principală a jocului. El accentuează, el subliniază, el transpune în verzale momentele importante, el dă sens lipsei de sens care pluteşte şi acum, după atâţia ani, în jurul atâtor lucruri care ţin de Revoluţia română. Cu ironia de rigoare, aş zice că volumul lui Lucian-Vasile Szabo e varianta cea mai plauzibilă a ceea ce multora încă li se pare a fi o punere în scenă a unui moment de cotitură din destinul unei naţiuni.

„New? Weird?”

Ann & Jeff VanderMeer (coord.) – New Weird, Editura Millennium Press, Colecţia Antologiile Millennium, Satu Mare, 2008

Soţii VanderMeer şi-au creat deja o faimă de coordonatori ai unor antologii de referinţă. Înainte de acest New Weird, au mai coordonat Best American Fantasy şi Steampunk. Antologii tematice, aşadar. Grupate în jurul unor curente literare mai puţin cunoscute în lumea mainstream, însă foarte gustate de cititorii de F&SF.

New Weird e-un curent care încearcă să spargă graniţele dintre mainstream şi fantasy. „New Weird înseamnă o specie de teism literar, o experienţă primară, o epifanie”, spune în introducere Jeff VanderMeer, el însuşi autor care se reclamă de la mişcarea NW.

Volumul urmăreşte evoluţia mişcării chiar şi în structura sumarului. Prima parte, Stimuli, cuprinde primii autori care s-au înscris în noul trend (M. John Harrison, Clive Barker, Michael Moorcock etc.), în a doua, Dovezi, sunt cuprinşi cei care au pritocit – şi încă mai pritocesc – noua filozofie literară (China Miéville, Jay Lake, K.J. Bishop, Jeffrey Ford etc.). Însă nu toate mostrele literare oferite de aceştia din urmă mi se par a se înscrie în liniile definiţiei genului. Sigur, genul nu este încă perfect definit, şi tocmai datorită acestor variabile pe care le-am sesizat în partea de Dovezi a volumului se înţelege că New Weird mai are încă de crescut. A treia parte, Dezbatere, reuneşte texte teoretice, unele mai convingătoare, altele mai puţin. De reţinut de aici transcrierea discuţiilor purtate pe un forum de internet de mai mulţi scriitori, în frunte cu M. John Harrison. Aceasta este poate cea mai lămuritoare dovadă a capcanelor definirii unui curent literar aflat aproape doar în stare de intenţie. A patra parte, Laborator, e un experiment propus de editori mai multor autori de F&SF: să scrie fiecare o bucată dintr-un text unitar în care să se regăsească în mod clar caracteristicile New Weird. Mărturisesc că eu mi-am pierdut interesul după primele trei bucăţi.

Special pentru ediţia românească a antologiei s-a adăugat o a cincea parte, BizaROmania, în care au fost cuprinşi doi autori de la noi: Dănuţ Ivănescu şi Ana-Maria Negrilă. Textele lor datează de ceva timp. Le-am citit şi eu pe amândouă în alte părţi, cu ani în urmă, când nimeni de la noi – aş putea să jur că nici autorii lor – nu auzise de curentul New Weird. Le-am recitit acum, în contextul dat, şi includerea lor în antologie mi s-a părut întru câtva forţată. Sigur, unele elemente NW sunt regăsibile, însă ştiţi cum e: după ce te uiţi mult timp la soare, toate lucrurile asupra cărora îţi îndrepţi ochii se învăluie pentru scurt timp într-un halou de lumină.

În concluzie, antologia soţilor VanderMeer e puţin ahead of its time, însă asta nu poate ştirbi din plăcerea unor lecturi cu adevărat interesante. Că se cheamă ele New Weird au ba!

Ce-am mai râs!

Radu Pavel Gheo – Numele mierlei, Editura Polirom, Colecţia Ego. Proză, Iaşi, 2008

„50 de clipuri vesele şi triste” se subintitulează cel mai recent volum al lui Radu Pavel Gheo. Ei, încă din start cititorii se împart în două. O categorie, în care mă auto-includ, ar aparţine celor care găsesc clipurile vesele. Căci asta sunt, e clar? Sunt vesele, să te tăvăleşti pe jos de râs, nu alta! Dar mai este şi categoria celor care le citesc în cheie tristă. Cei care pot chicoti puţin la început, dar care apoi se amărăsc de tristeţea pe care umorul incontestabil al lui Radu Pavel Gheo o înveleşte – e clar şi asta, nu?

Am citit recenzii în care clipurile din cartea de faţă erau comparate cu schiţele lui Caragiale. Da, aşa-i, Gheo e noul Caragiale. Aproape maniacal de atent la gesturile, mimica, ticurile omului de pe stradă, expert în a reda situaţii banal-excepţionale, un extraordinar creator de dialoguri care-ţi răsună în urechi imediat ce le-ai cules cu ochii de pe pagină… Curat Caragiale updated! Iar ăsta e-un compliment cu care nimeni înainte de Gheo nu s-a întâlnit.

Dar să revenim. Clipurile din volum sunt vesele, spuneam. Clar ca lumina zilei! Mi-au plăcut toate, până la ultimul. Am râs cu poftă, am insistat să-i citesc soţiei mele unele pasaje, a râs şi ea, am împrumutat cartea şi am cereri de împrumut pe încă două luni de aici înainte. Toate astea spun fără umbră de îndoială că Gheo a dat din nou lovitura. Cu o carte veselă. Să fie clar asta!

Trist e doar faptul că există o realitate care să semene cu minunatele proze umoristice ale lui Radu Pavel Gheo. Dar mie nu-mi pasă de realitate. Eu citesc literatură!

Liiceanu şi un citat pentru toţi traducătorii

“Era un seducător care îşi propusese să umple, prin strategii şi şarmuri literare, prăpastia care despărţea limbajul filozofic de cel obişnuit al oamenilor şi, astfel, să împace filozofia cu lumea, în vederea convertirii tuturor la lumea filozofiei”, spune Liiceanu la un moment dat despre Noica, magistrul lui. Lucruri perfect valabile pentru Liiceanu însuşi în noul volum de confesiuni filosofice/filosofii confesive, Scrisori către fiul meu. L-am citit, aşa cum am citit şi Uşa interzisă, dar şi o bună parte din Declaraţie de iubire şi Jurnalul de la Păltiniş, cu foarte mare plăcere, cu acea delectare cu care citeşti scrierile cuiva care cunoaşte limba în toate cotloanele ei şi ştie s-o folosească în cel mai elocvent mod posibil pentru a exprima idei, altfel, complexe. Dintre filozof-eseiştii nostri cred că numai Pleşu îl mai egalează şi, de câteva ori notabile, chiar îl depăşeşte pe Liiceanu în chestia asta. Nu-mi place statutul de vedete — în sens negativ, desigur — pe care mulţi care nu le-au citit cărţile li-l atribuie, nu mi se pare deloc potrivit. Aşa cum nici “boieri ai minţii” nu-i văd. În fine, gura lumii… Eu mă bucur doar că sunt contemporan cu ei şi că am privilegiul de-a le citi cărţile în momentul primei lor apariţii.

Inevitabil, terminând Scrisorile…, am frunzărit Uşa interzisă. Şi am dat peste următorul paragraf, subliniat şi marcat ca atare de mine pe margine:

De abia când traduci îţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvânt nu este pus la întâmplare şi cel mai adesea el apare însoţit de aceleaşi cuvinte şi ocupă lângă ele aproape întotdeauna aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păstreze identitatea formulărilor (şi a formelor care apar pe această cale), evitând cu stricteţe folosirea sinonimelor. Până şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc în eroare tocmai prin aparenta lor banalitate (“a scoate la iveală”, “a se arăta” etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se până la urmă a fi “cuvinte fenomenologice” şi noduri în ţesătura de ansamblu. Cu excepţia lui “şi”, “de aceea” şi “totuşi”, totul, până şi prepoziţiile şi adverbele, intră în cod. (pp.140-141, Humanitas, 2002)

Bine, Liiceanu vorbeşte aici despre traducerea de texte filozifice, iar codul de aici este văzut în contrast cu stilul (care, după Liiceanu, reprezintă ieşirea din cod şi, prin urmare, trebuie evitat cât mai mult posibil), însă cu mâna pe inimă spun că acelaşi lucru e valabil şi pentru traducerile literare. Doamne, nici nu vă daţi seama cât este de valabil! Nerespectarea “codului cuvintelor fenomenologice” este de fapt adevărata trădare a traducătorului. Am zis!

OK, următorii pe lista de lectură a sfârşitului de an: Zadie Smith — Despre frumuseţe, Mihail Gălăţanu — Stradivarius, Edward Lee — Oraşul infernului şi, dacă mai apuc, iar dacă nu, prima pe 2009: Bogdan Popescu — Cine adoarme ultimul.

Lecturile de Crăciun şi două semne de carte

Mie-mi place Crăciunul mai ales pentru tihna care se simte în jur. O atmosferă de calm şi pace aşa cum puţine sărbători aduc. Tocmai de aceea, Crăciunul mi se pare cel mai prielnic moment din an pentru lectură.

Prin urmare… Acum am terminat Băieţi teribili, de Michael Chabon, ediţia românească de la Humanitas Fiction, în traducerea (foarte bună!) lui Ines Hristea. Cartea în sine e o încântare. N-o să vorbesc acum despre ea. Vreau doar să-mi arăt totala consternare faţă de blurbul de pe coperta IV. “Grady Tripp, profesor de engleză şi scriitor pierdut în ceaţa joint-urilor, şi-a rătăcit, nici el nu ştie cum, manuscrisul romanului pe care nu mai reuşeşte de ani buni să-l termine”, se zice acolo, iar pe la mijlocul frazei următoare: “… Tripp porneşte într-o odisee donquijotescă pe străzile din Pittsburgh ca să-şi recupereze romanul pierdut…” Mama ei de treabă, se vede că cine-a scris chestia asta habar n-are ce se-ntâmplă de fapt în carte. Căci eroul nostru nu-şi pierde manuscrisul nici măcar o clipită. Ei-ei!

Acum mă pregătesc să văd filmul. Ţin minte că l-am mai văzut cândva, demult, dar amintirea e vagă.

Apoi aştept să-mi satisfac o curiozitate stârnită în urma unei discuţii de pe blogul Nemira. Aşadar, voi citi Porcul spinos al lui Julian Barnes. După care, dacă n-o să mă revendice familia, supărată că mă sustrag vizionărilor de comedii de sezon, mai am pregătite şi Scrisorile către fiul meu, adică al lui Liiceanu.

Uite de asta-mi place mie Crăciunul.

Şi iată mai jos două semne de carte pe care încă le folosesc cu succes.

Recitire = regăsire

Mă trezesc astăzi, inexplicabil, cu o poftă nebună de Sadoveanu. Iau volumele lui la frunzărit, pe rând. Dau peste sublinieri vechi, adnotări şi semne lăsate cu mai bine de zece ani în urmă de-o mână care, deşi-mi aparţinea, scria, la propriu, într-un fel străin mie, cel de acum. Cam atât, mai bine de zece ani, a însemnat pauza de Sadoaveanu pe care am luat-o, după ce făcusem într-o vară toxiinfecţie literară şi mai că nu-mi vărsasem în vasul de veceu maţele pline de moldovenisme arhaice. 

Îl regăsesc acum cu imensă plăcere. Am recitit Ochi de urs şi 24 iunie. Până să pun capul pe pernă mai vreau încă o bucată bună, de data asta din Morminte. De dragul vremurilor vechi am recitit şi pasajele referitoare la scrierile astea din Sadoveanu sau Utopia cărţii a lui Manolescu – am exegeza asta într-o variantă xerocopiată, legată manual şi acum foarte îngălbenită.

Ce n-aş da să am acum timpul de odinioară şi să pot retrăi întocmai plăcerea primelor lecturi din Creanga de aur, Nicoară Potcoavă, Fraţii Jderi, Baltagul, Nunta domniţei Ruxanda, Zodia Cancerului, Venea o moară pe Siret, Hanul Ancuţei şi multe, multe altele!

Vouă vă place Sadoveanu, Mihail Sadoveanu?

Bogdan Suceavă x 2

Pentru cei care încă nu ştiu (deşi bănuiesc că numărul lor este mic), Bogdan Suceavă a lansat la acest Târg nu mai puţin de 2 cărţi. Un roman (Miruna. O poveste, cu o prefaţă de Mihail Vakulovski — un fragment aici), la Curtea Veche, şi un volum de publicistică, Distanţe, demoni, aventuri, la Editura Tritonic. Romanul l-am citit doar pe sărite, în format pdf (pentru lectura completă aştept versiunea tradiţională, pe hârtie — deh, îs mai de modă veche), dar se anunţă a fi o nouă delectare. Cu mâna pe inimă zic că Bogdan m-a cucerit definitiv cu Venea din timpul diez. M-a făcut să-i caut toate celelalte cărţi şi să le citesc cu mare luare aminte.

Despre Demoni ce să spun? Adună articole publicate de-a lungul anilor în diverse publicaţii culturale. Dar şi câteva interviuri. Printre ele şi discuţia pe care am purtat-o împreună în ianuarie 2004 şi care a apărut apoi în Familia. De ce o amintesc aici? Pentru că în Atelierul LiterNet o puteţi citi acum integral, dimpreună cu argumentul autorului şi prefaţa semnată de Ovidiu Şimonca.

Eu zic să nu pierdeţi niciuna dintre cărţile astea. Îmi pun gâtu’ la bătaie pentru ele.

Blaze

Citit şi Blaze. De răposatul Richard Bachman. Alias S.K. Roman de început, antrenant, cu profunzimi puţine dar bine bătute pe muchie, construit ca la carte. Un fel de Oameni şi şoareci altoit cu Roadwork (Şantier în lucru). Neaşteptat de bine scris — deşi bănuiesc că S.K. şi-a vârât coada pe ici, pe colea. Final oarecum aşteptat, cam grăbit. A la Running Man (Fugarul). Nu e primul, ca valoarea, dintre Cărţile Bachman, dar nici ultimul. L-aş situa pe locul 2, după The Long Walk (Marşul cel lung), înainte de Rage (carte acum interzisă în multe state americane şi never to be published again, cum zice auctorele). Ca fapt divers, Blaze va apărea la Nemira în prima parte a anului viitor.

Mai interesantă, însă, mi s-a părut povestirea Memory, plasată de cei de la Scribner în încheiera volumului. Ca appetizer pentru anunţatul brand-new novel “Duma Key” (ianuarie 2008). E povestirea-sămânţă pe care King a învelit-o apoi în vată şi-a pus-o pe calorifer la încolţit. Rămâne de văzut ce-a ieşit din ea. — Mamă, da’ metaforic îs azi!

Punctuale

– O săptămână încheiată fără ţigări şi cafea.

– “Cartea de faţă e rezultatul unui efort de familie”, zice Bill Quain în introducerea cărţii motivaţionale Câştigă timpul de partea ta, apărută zilele astea la Curtea Veche. Adevărat! A tradus-o Linda şi am redactat-o eu.

– Cel mai recent Kiyosaki însă, Şcoala de afaceri (tot Curtea Veche), e doar rezultatul eforturilor Lindei. Pe partea de redactare, that is.

– Ares creşte văzând cu ochii. De la 3,8 kg la intrarea lui în casa noastră, acum are — ţineţi-vă bine! — 8 kg. Şi continuă să crească. Sper doar ca la un moment dat să se şi oprească. Altfel am văzut eu câteva filme horror americane, de duzină, din anii ‘50, şi pe bune că nu-i a bine.

– Citit în sfârşit Shalimar clovnul, al lui Rushdie. Nu ştiu de ce “în sfârşit”. Poate pentru că, după Ruşinea, am zis că-i mai dau totuşi o şansă. Nu m-a convins nici de data asta. Poate cu Versetele satanice. Deşi…

– Văzut California dreamin’ şi rămas extrem de plăcut surprins. Deschis apetitul pentru filmul românesc recent. Am deja un folder plin. Timp să fie. Revăzut Examen şi Occident. Din păcate, 432 nicăieri de găsit. Partea bună-i că circulă o grămadă de alte năzbâtii cu titlul ăsta — semn că filmul e căutat. Poate o să mergem să-l vedem la cinema.

– Vreme tot mai mohorâtă şi friguroasă. Apăsătoare. Melancolică. Perfectă pentru mine. Lucrez cu motoarele turate la maximum.

Încă o cameră de gardă

Fiindcă a ieşit deja din tipar nr. 6-7 al Familiei, îmi permit să pun mai jos impresiile de lectură strânse la rubrica mea. Avertisment: sunt, toate trei, extrem de subiective, sunt — aşa cum ziceam — doar nişte impresii fără pretenţii de cronică literară. Anyhow, here they are:

Din cenuşa cărţilor lui King
Victor Dragomir, Chipul de cenuşă, Editura Tritonic, Colecţia „Lit”, Bucureşti, 2007

Cartea lui Victor Dragomir, un debut, apare în proaspăt înfiinţata colecţie „Lit” a editurii Tritonic. Colecţia se vrea a fi o încercare de aducere în atenţia cititorilor a unor cărţi de literatură pur şi simplu, că-i vorba de traduceri ori de autori autohtoni. Dintre ai noştri, alături de Victor Dragomir, a mai apărut un debut, romanul „Rondo capriccioso” al tinerei actriţe Lorena Lupu. Dar de acesta ne vom ocupa altă dată.

Numit în scop de marketing „un Stephen King al României”, Victor Dragomir se străduieşte să nu înşele aşteptările. Student la psihologie, se vede clar din primele pagini că stăpâneşte bine tehnicile analizei psihologice. Romanul (mai degrabă o novelă, judecând după amploarea acţiunii) e-un adevărat studiu de caz, o introspecţie de la un capăt la altul. În privinţa aceasta, autorul nostru se descurcă onorabil. Pe alocuri chiar peste medie. E limpede că suntem în prezenţa unui scriitor talentat.

Problemele textului sunt însă mult prea multe încât să-mi pot construi analiza în jurul punctelor forte. Care, cum am zis, se pot reduce doar la atât: talent, talent cu carul, talent crud.

Aşadar… Să începem chiar cu vorbele autorului, care rezumă destul de bine una dintre problemele cu care se confruntă: „În termenii criticii literare, eram un scriitoraş atât de slab [...], care, nefiind în stare să-şi caracterizeze personajele prin acţiunile lor, cum e firesc, o face descriind fizionomii, porturi, gânduri, ticuri, vise şi revelaţii comentate în forul interior” (p. 110). Exact asta face Victor Dragomir în „Chipul din cenuşă”. Pagini întregi de monotonă întoarcere pe toate feţele a unor chestiuni destul de banale. Manieră care-l deosebeşte fundamental de Stephen King.

Însă deosebirile se opresc aici. Mai departe e vorba mai mult de… colajare. Să detaliez: acţiunea cărţii se petrece, cum altfel?, în America. Personajele sunt toate de sorginte americană. Începând cu Thomas Potter, protagonistul. Care este… aţi ghicit, scriitor. Şi care, ia ghiciţi!, suferă de-o criză a scrisului. Rezultat, ghiciţi mai departe, al unui divorţ. Şi concretizat, ghici ghicitoare, printr-o dedublare ambiguă. Până acum recunoşti uşor romanele O mână de oase, Fereastra secretă şi Jumătatea întunecată ale sus-amintitului King. Ba chiar şi Misery, judecând după alte pasaje. Iar dacă adăugăm şi menţionarea la pagina 64 a unui „Buick cu opt cilindri” într-o comparaţie ca la carte, e clar că autorul nostru a citit şi-a rămas impresionat şi de Dintr-un Buick 8. La fel, cu „depozitul de memorii” de la pagina 123, e prezentă şi Capcana pentru vise. A, şi statul Maine. Dar să mă opresc deocamdată aici.

Pentru ca devălmăşia să fie completă, iar impresia de traducere să fie clară ca lumina zilei, Victor Dragomir ne mai ajută în înţelegerea textului şi cu unele note de subsol lângă care mai nimerite ar fi fost însemnele „n. tr.” şi nu „n. a”. Exemplu: tot la pagina 64, avântul scriitoricesc face să se aducă vorba de Dolmar USA. Ei, ca să nu rămânem în ceaţă, în subsolul paginii primim explicaţia de rigoare: „Cunoscută firmă producătoare de echipament forestier”. Şi mai haioasă e explicaţia în subsol a unui joc de cuvinte, nu-i aşa?, intraductibil în limba noastră: pagina 58, magazinul The Alammo din carte trebuie să ne ducă cu gândul la fortul texan The Alamo, pentru că, ţineţi-vă bine, „«ammo» înseamnă, în limba engleză, «muniţie».” La fel, în plină Americă aflându-ne, ici-colo măsurile sunt oferite în metri, nu în picioare. La fel, în ideea asta găsim o sumedenie de cuvinte şi expresii folosite în limba română cam cum le folosesc traducătorii leneşi: „impresie” cu sensul de „imitaţie”, „terminat dincolo de orice şanse” în sensul de „irecuperabil”, „compulsie” în sensul de „viciu”, „pornire”, şi omniprezentul verb „a realiza” cu sensul de „a-şi da seama”.

Spun toate astea nu pentru a-l descuraja pe autor – e talentat, cum ziceam –, ci pentru a-i atrage atenţia în speranţa că viitorul roman va scăpa de toate grefele astea supărătoare şi, la o adică, neonorante. Şi că va depăşi exprimări bombastice precum: „Sângele care-mi şiroia din arcadă şi durerea care pulsa în masa de carne tocată a frunţii constituiau deja prea mulţi indicatori ai faptului că totul era aievea.” (p. 72)

Însă ar mai fi de adăugat şi proasta, foarte proasta redactare a cărţii. Cu virgule puse complet aiurea sau nepuse deloc acolo unde ar trebui, cu „mingii” (chipurile, pluralul substantivului „minge”) şi „trecusei” rămase neîndreptate şi cu alte lucruri mărunte care, nu-i aşa?, „fac diferenţa”.

Aşadar… Să încheiem tot cu vorbele autorului, care, măcar în fragmentul acesta, se arată foarte conştient de propria-i producţie: „aveam senzaţia că le citisem pe toate undeva, că mai văzusem combinaţia asta de elemente închegându-se prin cine ştie ce carte sau film” (p. 114). Ei, na! Victor Dragomir ştie bine ce carte şi ce film.

Copilărie la comun
Filip Florian şi Matei Florian, Băiuţeii, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2006.

Am citit imediat după apariţie Degete mici, romanul de debut al celui mai mare dintre fraţii Florian. Recunosc, nu mi-a lăsat impresia unei cărţi formidabile, aşa cum am văzut-o apoi calificată de mulţi. La fel de surprins am fost şi acum câteva luni, când am aflat că drepturile de traducere şi publicare în toată lumea au fost cumpărate de-o puternică editură americană. Nu-i vorba, mă bucur că s-a întâmplat asta. La cât mai multe! Nedumerirea şi surprinderea mea s-au datorat impresiei nu tocmai… formidabile pe care mi-a lăsat-o Degete mici. Poate oi fi eu defect, nu ştiu.

Ce vreau să spun de fapt e doar că, din această pricină, am amânat mult să citesc a doua carte pe care Filip Florian a scris-o, de data asta, cu „complicitatea” fratelui său Matei. Mă simt obligat, încă din capul locului, să spun că nici textul prezent nu m-a mişcat atât cât mi-aş fi dorit. Sigur, jocul la care se dedau cei doi povestitori, contrele şi piedicile pe care şi le pun „copilăreşte” sunt la-nceput savuroase, un şiretlic deştept, prea deştept. Studiat, poate ar fi mai corect spus. O încrengătură de amintiri comune, povestite şi repovestite şi răspovestite din perspectiva fiecărui autor, fabulaţii de copil cu imaginaţie bogată (vezi episodul cu Ştim şi Ştam), jocuri de fotbal… Toate interesante luate în parte, însă toate mult prea conştiente de sine, mult prea lucide ca să creeze – cel puţin pentru mine – o atmosferă, personaje de care să-ţi pese cu adevărat şi tot tacâmul prozei care-ţi întreţine curiozitatea. În cele din urmă, „romanul” fraţilor Florian nu mi se pare că duce undeva, nu e-o gură de apă pe gâtul uscat. Romanul lor este. Şi atât.

Scriu acest text, aşa cum încerc să le scriu pe toate din cadrul rubricii de faţă, după o bună perioadă de la lectura propriu-zisă. E uimitor cât de bine „vezi” o carte când ai lăsat timpul să te despartă puţin de ea. Şi, cu regret o spun, Băiuţeii de Filip şi Matei Florian – ca şi Degete mici, de altfel – presimt că peste alte câteva luni va dispărea complet de pe radarul lecturilor mele. Dar, din nou, poate că am un radar defect. Nu bag mâna-n foc.

Mişcare Starshitting
Jean-Lorin Sterian, Lorgean, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2007

Romanul lui Sterian e mai mult decât bine-venit. Spun asta gândindu-mă la subiectul lui, la scriitură, nu însă şi la felul de gestionare a acestei scriituri.

Prima parte, „8 ore”, se citeşte pe nerăsuflate. E poate cea mai bine structurată parte a cărţii. Are ritm, firele narative se împletesc bine, când trebuie şi-n doza potrivită. Nu ai timp să te plictiseşti. Personajul Lorgean capătă formă şi voce. Se dă tonul, eşti sigur, pentru ceea ce urmează.

Numai că ceea ce urmează, adică partea a doua („Rocvaiv”), nu mai păstrează acelaşi ritm. Lucrurile se complică puţin, planurile narative se multiplică (nejustificat, îndrăznesc să cred) şi atenţia cititorului e uneori greu pusă la încercare de prea-multele pasaje „intermediare”. Totuşi… totuşi, punctul forte aici, în această a doua parte îşi află locul. Starshitting, acesta e numele jocului. O mişcare antistar care urmăreşte înfrângerea establishment-ului de orice fel – cultural, politic… – prin atingerea în cel mai scatologic mod posibil a intimităţii persoanelor care-l alcătuiesc. Altfel spus, prin defecarea dezlănţuită în toaletele celor mai marcante figuri ale momentului. Memorabil pasajul în care un starshitter pătrunde în casa lui Paulo Coelho şi-i „marchează” camera de baie, după care se şterge folosind pagini smulse din una dintre cărţile sale. Dacă Jean-Lorin Sterian ar fi ales să-şi construiască mai apăsat întregul roman în jurul acestei găselniţe, cu siguranţă altul ar fi fost impactul asupra publicului. Aşa voalat cum o face – căci şi restul firelor narative vorbesc tot despre lumea din high-life-ul revistelor glossy şi-am putea considera că starshitting-ul este încununarea activităţilor mondene ale personajelor – proza lui ratează în bună măsură miza, presupun, propusă.

Spuneam că Lorgean e un roman bine-venit. Subiectul vieţii mondene – au remarcat deja alţii, nu ţin aici predici popii – apare tratat pentru întâia oară în literatura noastră. Viaţa mondenă bucureşteană, cu cluburi, sindrofii, recepţii, party-uri, lansări de diferite produse, lumea redacţiilor de reviste golssy, viaţa de noapte – toate sunt excelent cartografiate în Lorgean, cu doza potrivită de implicare. Rezultă o proză vie, a momentului, colorată şi-n acelaşi timp întunecată, un adevărat periplu printr-o lume gen No comment by Monica Columbeanu ex-Gabor. De citit.