You are currently browsing the monthly archive for iunie 2009.
Am întârziat o săptămână postarea unei noi povestiri. Motivul: Bookfest (despre care o să scriu câteva cuvinte în curând). Sper să mi se ierte.
Acum vă pun la dispoziţie povestirea Radio Live, apărută în vara lui 2006 în Almanahul Flacăra. Sper să vă placă. Redau mai jos şapoul apărut în almanah:
Vă mai amintiţi de Midnight Caller? Mai aveţi chef de o porţie de fiction? O poveste de vacanţă sau de citit în recreaţia mare? Ei bine, atunci gustaţi din Radio Live, a lui Mircea Pricăjan.
Mai este o zi şi ţuşti la Bucureşti. Asta datorită lui Horia, în primul rând, care s-a ţinut de capul meu în fiecare an să vin ba la Bookfest, ba la Gaudeamus. Ei bine, acum am zis DA, VIN, şi nu mai este loc de întors. Luni mă voi trezi cu noaptea în cap, voi porni spre Satu Mare la mijirea zorilor, iar în jurul orei 8 vom pleca amândoi spre Capitală.
Aştept să întâlnesc oameni dragi, oameni deosebiţi cu care până acum am avut plăcerea şi onoarea să vorbesc doar de la distanţă. Aştept să întâlnesc cititori pasionaţi şi pasionali. 
Şi vă aştept pe toţi să veniţi la cel puţin două evenimente. Acolo, cu voia domniilor voastre, veţi da peste mine în incredibila calitate de vorbitor. Am nevoie de toată susţinerea, de toată îngăduinţa. Vorbitul în public este pentru mine un lucru la fel de înspăimântător ca privitul în gol de pe vârful unui munte.
Dar să vedem care sunt evenimentele în cauză:
1. Lansarea volumului Pistolarul, primul din seria Turnul Întunecată scrisă de inegalabilul Stephen King. Eveniment organizat de editura Nemira. Iată câteva cuvinte aparţinându-i lui Vlad Puescu, preluate de pe blogul editurii:
Vestea traducerii în limba română a seriei legendare Dark Tower a pus pe jar toată suflarea cititorilor pasionaţi de Stephen King sau de SF&F, precum şi pe toţi cei pasionaţi pur şi simplu de poveşti bine scrise care stimulează imaginaţia şi încântă spiritul.
Şi nu puteam să nu sărbătorim evenimentul cu o lansare oficială a volumului care inaugurează seria: Pistolarul, în traducerea lui, the one and only, Mircea Pricăjan.
Astfel, după cum bine spune bannerul din dreapta, vă invităm sâmbătă, 20 iunie 2009 la ora 14:00 la standul Nemira (Pavilionul 14, Complexul Romexpo) la o intalnire cu crème de la crème a literelor româneşti:
- Mihai-Dan Pavelescu va deschide discuţia, spunând şi câteva vorbe despre colecţia voastră preferată
- Mircea vă va convinge să cumpăraţi volumul, primul dintr-o serie atipică pentru King, dar strălucită
- iar Michael Hăulică va închide şirul cuvântărilor, dedicând câteva cuvinte revistei online Nautilus
Daţi clic pe banner şi veţi ajunge la anunţul oficial, unde veţi primi o invitaţie suplimentară. Nu spui care, mergeţi de vedeţi. 
2. Lansarea Supravieţuitorului, primul volum al seriei Cronicile Apocalipsei. Evenimentul va avea loc la standul editurii Millennium Press. Încă nu cunosc ora exactă, dar presupun că va fi înaintea Pistolarului. Deci tot sâmbătă. [Later edit: ora 12.30, ora 12.30! ] [2nd later edit: aici info despre lansările Millennium Press.]
Cam asta ar fi. Mă duc să-mi pregătesc bagajele. Vă aştept pe cât mai mulţi. Mi-ar face mare plăcere să schimbăm o vorbă.
Să ne vedem cu bine!
De data aceasta una de culcare. Poveste de culcare. Scrisă în 2003, la scurt timp după năprasnica veste a dispariţiei dintre noi a tatălui Lindei. Am scris-o dintr-un suflu, pe când stăteam la Baia Mare, pe Valea Borcutului, în căscioara pe care Ludovic, tatăl Lindei, o pregătise pentru noi, pentru după nuntă. Ei bine, nunta a trebuit să mai aştepte un an.
Lectură faină!
E vorba de textul editorialului pentru nr. 3 al revistei Familia. Îl reiau aici chiar dacă a trecut ceva timp de la apariţia lui. E oricum o poveste nemuritoare.
*
Povestea roirii Mâniei
Amu cică era odată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia i se dusese vestea în toate zările. Locuitorii ei, se zvonea, erau printre cei mai pricepuţi în toate cele, ştiau câte în lună şi-n stele, pe toate le rezolvau cât ai clipi din ochi. Şi se mai zicea că în ţara din povestea noastră curgea numai lapte şi miere, iar pe cer se plimbau împinşi de vânticel nori pufoşi din vată de zahăr. Cu toate acestea, ţărişoara purta necuvenitul nume de Mânia.
La facerea lumii, ursitoarele pesemne că blagosloviseră neamul mânioşilor cu un destin de invidiat. Întreaga lor istorie fusese presărată cu fapte de neasemuită vitejie, descoperiri epocale şi invenţii aducătoare de progres întregii omenirii. Buna-cuviinţă era la ordinea zilei, zâmbetul – monedă de schimb. Până şi soarele răsărea mai devreme peste acele dulci meleaguri stăpânite de aceste fiinţe mirifice.
Totul până-ntr-o zi, când asupra mânioşilor se abătu un blestem iscat, se înţelege, numai şi numai din invidia celorlalte naţii cu care mânioşii împărţeau Pământul. Naţii care nu cunoscuseră până atunci bunăstarea Mâniei şi nici ce înseamnă vorba bună nu ştiau. Din acea zi, ca din senin, proorocirea ursitoarelor păru să se fi făcut ţăndări. Mânioşii începură să-şi merite numele clipă de clipă.
Dacă până atunci vocabularul lor nu cuprindea cuvinte aspre, şfichiuitoare, şi nici înjurături aducătoare de roşeaţă în obraji, din nefasta zi a Schimbării numai aşa ceva auzeai pe străzile burgurilor mici şi mari, pe ogoare şi mai ales pe drumuri – care, merită a fi menţionat, se procopsiseră şi ele, peste noapte, cu hârtoape dintre cele mai adânci, de-ai fi spus că pământul însuşi se cască sub mânioşi spre a-i înghiţi cu tot cu chimeşă. La ghişeele publice, funcţionarii numai pâinea lui Dumnezeu până deunăzi te priveau mânioşi pe sub sprâncene, îţi aruncau vorbe din vârful buzelor ţuguiate şi, dacă le-ar fi permis deschizătura din geam, te-ar fi pălmuit de câte trei ori peste fiecare obraz. Poliţiştii, adevăraţi cavaleri ai dreptăţii, căpătară apucături de bufoni demenţi: când nu se urcau pe capota unei maşini pentru a împiedica şoferul să fugă de la locul faptei, parcau câte trei odată, cu trei maşini, în locuri nepermise şi, când câte-un mânios neinspirat le făcea poze, se năpusteau asupra lui, îl legau fedeleş, îl duceau la interogatoriu şi-apoi îl dădeau pe mâna scurtă a dreptăţii (căci şi aceasta se preschimbase peste noapte din cal roib în mârţoagă răpciugoasă); alteori, dintr-un exces de zel sau poate într-o încercare zadarnică de readucere a lucrurilor pe vechiul făgaş, aceiaşi cavaleri decăzuţi, la oră de vârf, se postau în mijlocul traficului cu ditamai macaraua pentru a muta o rablă din parcarea în care stătea de-un veac fără a deranja pe cineva, chipurile pentru fluidizarea circulaţiei. Spitalele începură să geamă de mânioşi bolnavi, dintre care unii mureau pe coridoare, căci vraciul de serviciu nu-şi terminase încă licoarea neagră izgonitoare de somn. În şcoli, învăţăceii făceau legea şi-şi puneau profesorii la respect.
Dar mare păcat ar fi fost să te minunezi de toate acestea, când însăşi fiica împăratului mânios, o fetişcană cam slabă cu duhul, se transformase din cuminte-nvăţăcea în tânără oratoare, conducătoare la rândul ei, cu şanse mari de-a reprezenta poporul mânios la forul de conducere continentală. Încet-încet, an cu an, din Mânia plecară tot mai mulţi mânioşi şi se stabiliră în ţările la care până atunci se uitaseră de sus cu ochi blajini.
Acolo, peste hotare, în ţări precum Talia, Pania, Glia şi chiar Mania, cea care părea să fi făcut schimb de locuri cu Mânia, mânioşii ajunseră să fie confundaţi, datorită pielii lor tuciurii, cu un vechi popor migrator, roii. Roii se făcuseră cunoscuţi prin firea lor neîmblânzită, prin portul de straie viu colorate şi prin nesupunere în faţa oricărui fel de orânduire. Roii, veniţi majoritatea din Mânia, e drept, se făcură vinovaţi – în Talia, mai mult – de fărădelegi fără număr, de violuri, de omoruri, de te miri ce grozăvii. Drept pentru care talienii i-au trimis pe toţi înapoi în Mânia. Paniolii, mai răbdători din fire, îi mai tolerară o vreme, dar o decizie asemănătoare deja se întrevedea.
Procesul de întoarcere a roilor în Mânia ajunse astfel să fie definit în rândul specialiştilor cu sintagma de „roire a Mâniei”, iar mai apoi, când procesul avea să se desăvârşească prin contopire uniformă, iar perioada nefastă avea să intre în agonie, aceiaşi specialişti (ursitoarele noii lumi) anunţară că o ţară nouă într-o nouă epocă a evoluţiei sale merită un nume nou. Astfel, ei propuseră numele de România. Care se încetăţeni degrabă şi la scurt timp nimeni nu mai ştia să fi existat vreodată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia să i se spună simplu şi necuvenit Mânia.
Dar toate acestea s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă şi doar bătrânii cei mai bătrâni păstrează o fărâmă de amintire. Bătrânii şi povestitorii, care e ştiut lucru că au darul înfloririi. Căci altfel de ce şi-ar încheia toate poveştile cu: „ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus poveste-aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”?
La pagina cu proze scurte găsiţi de astăzi şi povestirea Cerere în căsătorie (ghid de întrebuinţare). Năzbâtia a apărut în 2004, spre sfârşitul anului, în Lumi Virtuale, nr. 3 al ediţiei pe hârtie. Sper să vă placă.
Şi o regulă nouă. Dacă doriţi să postez şi alte povestiri trebuie să mă convingeţi. Cum o puteţi face? Comentând oricare dintre povestirile deja postate. Dacă în cursul săptămânii viitoare nu voi primi niciun comentariu măcar la una dintre astea două… ei bine, povestirea nr. 3 se amână cu o săptămână. Iar dacă nici în două săptămâni nu vine vreun comentariu… Amân postarea pentru a treia săptămână. Şi tot aşa.
A, prin comentariu se înţelege orice vă poartă semnătura. Poate fi şi un simplu punct. Ca să nu ziceţi că nu sunt mărinimos. 
Comentarii de-amu na