Blogul reînviat al lui Mircea Pricăjan
Dacă e vineri, e rândul să postez o povestire nouă (ei, ştiţi deja ce înseamnă “nouă” pentru mine 
). De data aceasta vă ofer Străinul, o proză apărută în 2002, în iarnă, în revista electronică Respiro. E povestea stranie a unui scriitor ajuns la capătul vieţii şi al carierei, este ultima lui poveste. Şi ce putea fi mai nimerit decât ca aceasta să fie o poveste adevărată! 
Lectură faină!
Am tot amânat să scriu despre prima mea participare la un târg de carte, Bookfest 2009, dacă vrem să fim mai clari. Lucru explicabil, de altfel. Despre ceva plăcut şi frumos îmi vine întotdeauna mai greu să scriu/vorbesc decât despre ceva neplăcut. Poate pentru că placutul şi frumosul mi se par lucruri fireşti, de la sine înţelese, care nu necesită explicaţii.
Pe de altă parte, când aştepţi mai mult să-ţi dai cu părerea despre ceva eşti în avantaj. Între timp au apărut o sumedenie de mărturisiri, de impresii, cu foto şi video cu tot. Aşa că, de câte ori se va ivi ocazia, am să vă redirecţionez spre locurile cu pricina şi eu am să mă mărginesc să vă povestesc despre oamenii minunaţi cu care am avut ocazia să mă văd faţă în faţă. Pentru această postare, doar zilele de până la weekend. Presimt că am să mă lungesc cu vorba…
Cum am descins în capitală, după un drum lung la bordul nacelei Solenza a Ursului de la Millennium Press, l-am întâlnit pe deja celebrul Bebe chiar în locul în care el se lăfăie ca peşte în apă: ghereta lui cu cărţi din Unirii. A urmat apoi întâlnirea cu cele două pisici (fără nume!) proaspăt tunse ale lui Bebe. Vedeţi aici imagini cu una dintre ele, surprinse de mine şi de Kyo (la care voi ajunge în curând).
A doua zi, la prima oră aveam stabilită o întâlnire cu Mike Haulică. Provincial ajuns în ombilicul naţiei, fără o călăuză destoinică nu puteam ajunge la ciupercăria Romexpo. Ne-am strâns mâna, ne-am pupat, ne-am recunoscut din poze. Mike mi-a arătat Pistolarul lui King, pe care l-am recunoscut tot din poze. Am sporovăit tot drumul (nici mai mult, nici mai puţin de o oră încheiată, vai!), trăind senzaţia regăsirii după mult timp cu un bun prieten, iar la destinaţie am dat peste Ursul care radia de mândrie în mijlocul standului Millennium Press încă gol, dar cu potenţial mare. După o scurtă punere la cale a planului de bătaie, ne-am îmbarcat toţi trei în nacela sus-pomenită şi drumul (prin Bucureşti!) a fost al nostru (vorba vine). Bricostor, Praktiker, Ikea. După mobilier, placaje, corpuri de iluminat, perdele.
A doua parte a zilei l-a adus lângă noi şi pe la fel de celebrul fan SF Voicunike. O persoană vioaie, ageră ca o zvârlugă, cu o soluţie pentru orice problemă, omul care ştie să facă din şurubelniţă ciocan (talk about SF). Citiţi aici ce peripeţii a avut el de trăit alături de Big Bear în misiunea de aducere a vechiului mobilier de la locul de depozitare. Vă mărturisesc că la întoarcere jovialul Voicunike, acum asudat şi cu nervii puşi pe moaţe, m-a făcut să dau un pas în spate.
Până la urmă ziua a fost o reuşită, standul s-a făurit ca prin minune, iar noi ne-am retras undeva în centrul vechi, la o terasă, având-o acum alături şi pe Dreaming Jewel.
A treia zi, prima zi de târg, toată ziua în stand. Vă trimit tot la Urs pe blog, fiindcă el a ţinut un jurnal în timp (cvasi-)real şi-o să prindeţi mai bine feelingul de la el. Eu vă spun doar că aceasta a fost ziua în care i-am întâlnit pe soţii Ghidoveanu, două persoane care respiră acelaşi aer şi par răsăriţi din aceeaşi sămânţă. Tot miercuri a fost şi ziua în care m-am regăsit cu Robi Şerban, aşezat cu standul în zona tampon dintre Millennium Press şi Tritonic. Cu Robi am apucat să discut niscai chestiuni arzătoare în perioada aceea, legate de evenimentele neplăcute aflate în derulare acasă, la Oradea, la revista Familia. S-a crucit el cum m-am crucit şi eu cu două zile în urmă, când am primit vestea prin telefon la două secunde după ce am pus piciorul pe asfaltul bucureştean. O altă întâlnire mult aşteptată a fost cea cu Lucian Dan Teodorovici. Cu Lucian am conversat prin mail ani la rând şi întotdeauna am trăit sentimentul că ne ştim de-o viaţă. Şi sentimentul s-a dovedit adevărat. Chiar dacă el spune că e vorba doar de-o jumătate de viaţă.
A, şi echipa Tritonic, să nu uit de ea. Începând cu Bogdan Hrib, pe care-l vedeam pentru a doua oară, şi continuând cu Mirela Neculcea, obosită şi tracasată încă din prima zi, dar totuşi veselă, aşa cum mi-o închipuiam.
Şi încă un A! După o colaborare foarte bună pe când era secretar de redacţie la Curtea Veche, Sanda Andronache, acum secretar de redacţie la Meteor Press (standul de peste “drum” de Millennium Press), s-a dovedit a fi exact persoana pe care mi-o imaginam: deschisă, veselă, pe-o lungime de undă cu mine. O încântare să stai de vorbă cu ea!
Seara primei zile de Bookfest a însemnat şi prima noastră adăstare la restaurantul Giotto din Colentina. Şi cum orice lucru nou merită fixat în memorie prin ceva anume, acum a fost vorba de întâlnirea cu Ona Frantz. Luată ca din oală (adică de sub duş!), Ona a venit numai un zâmbet şi-a însufleţit atmosfera. Nu în ultimul rând cu povestea inenarabilă a transliterării în limba română a cuvântului idiş tchotchka. Dacă-mi va cere cineva să aplic un cuvânt întregii mele şederi la Bucureşti, atunci acela ar fi fără umbră de îndoială “şoşca”. 
A patra zi, a doua zi de târg. Întâlnire cu alţi doi oameni dragi. Vlad Puescu şi Ana Antonescu. Ambii şi amândoi de la Nemira. Aceeaşi poveste: conversaţii îndelungi şi timp îndelungat pe mail, dar never ever discuţii faţă-n faţă. Aceeaşi concluzie: doi oameni minunaţi cu care ţi-e tot dragul să discuţi. La o bere, în cazul de faţă. Mai spre seară, deşi mă avertizase că joi nu va fi bun de nimic, şi asta fiindcă avionul care-l aducea în ţară îl lăsa la sol taman miercuri noapte, m-am (re)văzut pe fugă (aiurea: am stat mai bine de-o juma’ de oră la poveşti, la intrarea în Pavilionul 14) cu Bogdan Suceavă. Acelaşi tezaur de poveşti, aceeaşi poftă de viaţă. Invitaţie reînnoită de-a participa la lansarea Asylant-ului lui Liviu Bârsan, la Curtea Veche, vineri. Pentru a nu lungi suspansul şi pentru a-mi pune cenuşă în cap chiar acum, spăşit vă spun că n-am ajuns la lansarea cu pricina. După-masa a ajuns în târg şi Kyo, cu care am dat prima raită pe la standuri (aici sunt câteva dintre fotografiile pe care Kyo le-a făcut cu acea ocazie), reuşind performanţa de-a ne pierde de Cristina, sor-mea venită-n Bucureşti să-şi susţină soţul la o serie de concerte la care el, Noris, avea de cântat alături de A. G. Weinberger.
Seara, cum altfel, la Giotto. Acum în număr şi mai mare. Ni s-a alăturat Cristi, cel mai destoinic bookseller din câţi cunosc, omul cu nas fin la ce merge şi ce nu pe piaţa de carte autohtonă. Discuţii aplicate, soluţii inteligente. După o vreme a apărut şi CapricornK13, dar cu ea n-am stat de vorbă ca lumea (deşi puţin, regret asta) decât sâmbătă.
A cincia zi, a treia de târg. Întâlnit finally cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Discutat despre proiecte viitoare legate de Polirom, despre Pistolarul lui King (îl avea pe masă, împreună cu Iureşul săbiilor), băut bere. Mai încolo, făcut cunoştinţă cu Cezar-Paul Bădescu, deşi schimbat doar fix 2,5 vorbe. Nu-i bai, rămâne pe altă dată. Făcut cunoştinţă şi cu Florin Lăzărescu, dar cum mă grăbeam să ajung la lansarea omnibusului Mladin al lui George Arion la standul Tritonic, am amânat sine die o discuţie mai lungă. C-P B şi F. Lăzărescu intră, deci, la categoria “regretele Bookfest”. Tot la masa noastră de “lucru” era şi Lorena Lupu, dar cu ea am putut sta mai bine la poveşti ziua următoare, după lansările de la Millennium Press şi Nemira. A, şi musai să nu uit de Liviu Radu, care a ţinut să mă urecheze cu suflet bun pentru câteva scăpări de traducere din Casa întunericului. Da, recunosc, aşa este, n-am să mai fac. Respectele mele şi felicitări pentru admiterea în USR! Mai departe, revedere bucuroasă cu George Arion (luat autograf pe ditamai cărţoiul!) şi întâlnire pe fugă cu Mihail Gălăţanu. Şi asta din urmă tot la categoria “regrete” intră.
Seară la Giotto. Seară scurtă, am zis noi, frânţi de oboseală. Aş! Tot la 4 şi ceva am pus capul pe pernă, după o încercare eşuată de a-mi lua notiţe pentru cuvântările ce mă aşteptau a doua zi.
Sfârşitul primei părţi
Am întârziat o săptămână postarea unei noi povestiri. Motivul: Bookfest (despre care o să scriu câteva cuvinte în curând). Sper să mi se ierte.
Acum vă pun la dispoziţie povestirea Radio Live, apărută în vara lui 2006 în Almanahul Flacăra. Sper să vă placă. Redau mai jos şapoul apărut în almanah:
Vă mai amintiţi de Midnight Caller? Mai aveţi chef de o porţie de fiction? O poveste de vacanţă sau de citit în recreaţia mare? Ei bine, atunci gustaţi din Radio Live, a lui Mircea Pricăjan.
Mai este o zi şi ţuşti la Bucureşti. Asta datorită lui Horia, în primul rând, care s-a ţinut de capul meu în fiecare an să vin ba la Bookfest, ba la Gaudeamus. Ei bine, acum am zis DA, VIN, şi nu mai este loc de întors. Luni mă voi trezi cu noaptea în cap, voi porni spre Satu Mare la mijirea zorilor, iar în jurul orei 8 vom pleca amândoi spre Capitală.
Aştept să întâlnesc oameni dragi, oameni deosebiţi cu care până acum am avut plăcerea şi onoarea să vorbesc doar de la distanţă. Aştept să întâlnesc cititori pasionaţi şi pasionali.
Şi vă aştept pe toţi să veniţi la cel puţin două evenimente. Acolo, cu voia domniilor voastre, veţi da peste mine în incredibila calitate de vorbitor. Am nevoie de toată susţinerea, de toată îngăduinţa. Vorbitul în public este pentru mine un lucru la fel de înspăimântător ca privitul în gol de pe vârful unui munte.
Dar să vedem care sunt evenimentele în cauză:
1. Lansarea volumului Pistolarul, primul din seria Turnul Întunecată scrisă de inegalabilul Stephen King. Eveniment organizat de editura Nemira. Iată câteva cuvinte aparţinându-i lui Vlad Puescu, preluate de pe blogul editurii:
Vestea traducerii în limba română a seriei legendare Dark Tower a pus pe jar toată suflarea cititorilor pasionaţi de Stephen King sau de SF&F, precum şi pe toţi cei pasionaţi pur şi simplu de poveşti bine scrise care stimulează imaginaţia şi încântă spiritul.
Şi nu puteam să nu sărbătorim evenimentul cu o lansare oficială a volumului care inaugurează seria: Pistolarul, în traducerea lui, the one and only, Mircea Pricăjan.
Astfel, după cum bine spune bannerul din dreapta, vă invităm sâmbătă, 20 iunie 2009 la ora 14:00 la standul Nemira (Pavilionul 14, Complexul Romexpo) la o intalnire cu crème de la crème a literelor româneşti:
Daţi clic pe banner şi veţi ajunge la anunţul oficial, unde veţi primi o invitaţie suplimentară. Nu spui care, mergeţi de vedeţi. 
2. Lansarea Supravieţuitorului, primul volum al seriei Cronicile Apocalipsei. Evenimentul va avea loc la standul editurii Millennium Press. Încă nu cunosc ora exactă, dar presupun că va fi înaintea Pistolarului. Deci tot sâmbătă. [Later edit: ora 12.30, ora 12.30! ] [2nd later edit: aici info despre lansările Millennium Press.]
Cam asta ar fi. Mă duc să-mi pregătesc bagajele. Vă aştept pe cât mai mulţi. Mi-ar face mare plăcere să schimbăm o vorbă.
Să ne vedem cu bine!
De data aceasta una de culcare. Poveste de culcare. Scrisă în 2003, la scurt timp după năprasnica veste a dispariţiei dintre noi a tatălui Lindei. Am scris-o dintr-un suflu, pe când stăteam la Baia Mare, pe Valea Borcutului, în căscioara pe care Ludovic, tatăl Lindei, o pregătise pentru noi, pentru după nuntă. Ei bine, nunta a trebuit să mai aştepte un an.
Lectură faină!
E vorba de textul editorialului pentru nr. 3 al revistei Familia. Îl reiau aici chiar dacă a trecut ceva timp de la apariţia lui. E oricum o poveste nemuritoare.
*
Povestea roirii Mâniei
Amu cică era odată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia i se dusese vestea în toate zările. Locuitorii ei, se zvonea, erau printre cei mai pricepuţi în toate cele, ştiau câte în lună şi-n stele, pe toate le rezolvau cât ai clipi din ochi. Şi se mai zicea că în ţara din povestea noastră curgea numai lapte şi miere, iar pe cer se plimbau împinşi de vânticel nori pufoşi din vată de zahăr. Cu toate acestea, ţărişoara purta necuvenitul nume de Mânia.
La facerea lumii, ursitoarele pesemne că blagosloviseră neamul mânioşilor cu un destin de invidiat. Întreaga lor istorie fusese presărată cu fapte de neasemuită vitejie, descoperiri epocale şi invenţii aducătoare de progres întregii omenirii. Buna-cuviinţă era la ordinea zilei, zâmbetul – monedă de schimb. Până şi soarele răsărea mai devreme peste acele dulci meleaguri stăpânite de aceste fiinţe mirifice.
Totul până-ntr-o zi, când asupra mânioşilor se abătu un blestem iscat, se înţelege, numai şi numai din invidia celorlalte naţii cu care mânioşii împărţeau Pământul. Naţii care nu cunoscuseră până atunci bunăstarea Mâniei şi nici ce înseamnă vorba bună nu ştiau. Din acea zi, ca din senin, proorocirea ursitoarelor păru să se fi făcut ţăndări. Mânioşii începură să-şi merite numele clipă de clipă.
Dacă până atunci vocabularul lor nu cuprindea cuvinte aspre, şfichiuitoare, şi nici înjurături aducătoare de roşeaţă în obraji, din nefasta zi a Schimbării numai aşa ceva auzeai pe străzile burgurilor mici şi mari, pe ogoare şi mai ales pe drumuri – care, merită a fi menţionat, se procopsiseră şi ele, peste noapte, cu hârtoape dintre cele mai adânci, de-ai fi spus că pământul însuşi se cască sub mânioşi spre a-i înghiţi cu tot cu chimeşă. La ghişeele publice, funcţionarii numai pâinea lui Dumnezeu până deunăzi te priveau mânioşi pe sub sprâncene, îţi aruncau vorbe din vârful buzelor ţuguiate şi, dacă le-ar fi permis deschizătura din geam, te-ar fi pălmuit de câte trei ori peste fiecare obraz. Poliţiştii, adevăraţi cavaleri ai dreptăţii, căpătară apucături de bufoni demenţi: când nu se urcau pe capota unei maşini pentru a împiedica şoferul să fugă de la locul faptei, parcau câte trei odată, cu trei maşini, în locuri nepermise şi, când câte-un mânios neinspirat le făcea poze, se năpusteau asupra lui, îl legau fedeleş, îl duceau la interogatoriu şi-apoi îl dădeau pe mâna scurtă a dreptăţii (căci şi aceasta se preschimbase peste noapte din cal roib în mârţoagă răpciugoasă); alteori, dintr-un exces de zel sau poate într-o încercare zadarnică de readucere a lucrurilor pe vechiul făgaş, aceiaşi cavaleri decăzuţi, la oră de vârf, se postau în mijlocul traficului cu ditamai macaraua pentru a muta o rablă din parcarea în care stătea de-un veac fără a deranja pe cineva, chipurile pentru fluidizarea circulaţiei. Spitalele începură să geamă de mânioşi bolnavi, dintre care unii mureau pe coridoare, căci vraciul de serviciu nu-şi terminase încă licoarea neagră izgonitoare de somn. În şcoli, învăţăceii făceau legea şi-şi puneau profesorii la respect.
Dar mare păcat ar fi fost să te minunezi de toate acestea, când însăşi fiica împăratului mânios, o fetişcană cam slabă cu duhul, se transformase din cuminte-nvăţăcea în tânără oratoare, conducătoare la rândul ei, cu şanse mari de-a reprezenta poporul mânios la forul de conducere continentală. Încet-încet, an cu an, din Mânia plecară tot mai mulţi mânioşi şi se stabiliră în ţările la care până atunci se uitaseră de sus cu ochi blajini.
Acolo, peste hotare, în ţări precum Talia, Pania, Glia şi chiar Mania, cea care părea să fi făcut schimb de locuri cu Mânia, mânioşii ajunseră să fie confundaţi, datorită pielii lor tuciurii, cu un vechi popor migrator, roii. Roii se făcuseră cunoscuţi prin firea lor neîmblânzită, prin portul de straie viu colorate şi prin nesupunere în faţa oricărui fel de orânduire. Roii, veniţi majoritatea din Mânia, e drept, se făcură vinovaţi – în Talia, mai mult – de fărădelegi fără număr, de violuri, de omoruri, de te miri ce grozăvii. Drept pentru care talienii i-au trimis pe toţi înapoi în Mânia. Paniolii, mai răbdători din fire, îi mai tolerară o vreme, dar o decizie asemănătoare deja se întrevedea.
Procesul de întoarcere a roilor în Mânia ajunse astfel să fie definit în rândul specialiştilor cu sintagma de „roire a Mâniei”, iar mai apoi, când procesul avea să se desăvârşească prin contopire uniformă, iar perioada nefastă avea să intre în agonie, aceiaşi specialişti (ursitoarele noii lumi) anunţară că o ţară nouă într-o nouă epocă a evoluţiei sale merită un nume nou. Astfel, ei propuseră numele de România. Care se încetăţeni degrabă şi la scurt timp nimeni nu mai ştia să fi existat vreodată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia să i se spună simplu şi necuvenit Mânia.
Dar toate acestea s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă şi doar bătrânii cei mai bătrâni păstrează o fărâmă de amintire. Bătrânii şi povestitorii, care e ştiut lucru că au darul înfloririi. Căci altfel de ce şi-ar încheia toate poveştile cu: „ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus poveste-aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”?
La pagina cu proze scurte găsiţi de astăzi şi povestirea Cerere în căsătorie (ghid de întrebuinţare). Năzbâtia a apărut în 2004, spre sfârşitul anului, în Lumi Virtuale, nr. 3 al ediţiei pe hârtie. Sper să vă placă.
Şi o regulă nouă. Dacă doriţi să postez şi alte povestiri trebuie să mă convingeţi. Cum o puteţi face? Comentând oricare dintre povestirile deja postate. Dacă în cursul săptămânii viitoare nu voi primi niciun comentariu măcar la una dintre astea două… ei bine, povestirea nr. 3 se amână cu o săptămână. Iar dacă nici în două săptămâni nu vine vreun comentariu… Amân postarea pentru a treia săptămână. Şi tot aşa.
A, prin comentariu se înţelege orice vă poartă semnătura. Poate fi şi un simplu punct. Ca să nu ziceţi că nu sunt mărinimos.
Blogul CititorSF, un blog de referinţă printre iubitorii genului, a iniţiat o serie de Dosare SF. Filele sunt scriitori, traducători, editori, cititori pasionaţi etc. Aceştia sunt prezentaţi pe scurt şi au ocazia să răspundă şi la câteva întrebări interesante. Săptămâna aceasta mi-a sunat mie ceasul. Aici puteţi citi îndosarierea lui je.
Mulţumiri lui Kyo!
Pistolarul, primul volum al seriei Turnul Întunecat (autor: Stephen King), va fi lansat la BookFest 2009. Până atunci, legat de asta, echipa de şoc a editurii Nemira şi subsemnatul vă mai pregătesc cel puţin o surpriză. Veţi fi anunţaţi din timp şi sper să vă bucure. Deocamdată Vlad Puescu a dus o adevărată campanie de teasing pe blogul editurii, campanie care s-a concretizat aseară prin postarea acestui material. Citiţi-l, comentaţi-l şi puneţi bani deoparte pentru când va fi să luaţi cartea acasă. Iată şi coperta în toată splendoarea ei:
Stephen King - Turnul Întunecat I: Pistolarul, Ed. Nemira, 2009
Inaugurez astăzi o pagină nouă pe acest blog. Pagina de Proze scurte. Voi încerca să strâng acolo — cu o ritmicitate de un text la una-două săptămâni — cam tot ce am scris până acum sub această formă. Sunt texte vechi, în bună parte, şi texte foarte vechi, în restul părţilor. Dar poate că asta mă va impulsiona să duc la capăt câteva dintre textele mai noi. Lectură plăcută şi vă aştept cu interes comentariile.
Comentarii de-amu na